Jocul Mortal al Minții

Capitolul 1

~Alyssa pov:
Ce face o femeie puternica? Abilitățile fizice, facultatea la care a fost, cate carti a citit sau poate trecutul ei?
Nu vad cum un trecut sumbru ar putea face o femeie puternica. Orice amintire o consuma pe interior, ii ia puterea de a zâmbi, de a fi ea cu adevărat. Nu se mai regăsește niciodată după o experiență traumatizanta, incet, devenind doar un corp frumos decorat pe exterior, în timp ce interiorul ei este plin de suferință și nu mai găsește nicio scara spre lumină.
Imi plăcea sa dansez si sa cânt, pana cineva mi-a furat scânteia mea de a face asta și nu s-a mai intors niciodată cu ea. Acea amintire ma omoară personal, am ajuns sa urăsc oamenii care le fac cu asa ușurință pentru ca eu nu mai pot.
De fiecare data cand imi vine sa plâng, ies afara și merg în singuru loc care ma face sa ma simt in siguranta, pe acoperișul blocului meu, ca și în seara aceasta.
Imi aprind o tigara. Nici nu ma obosesc sa pun bricheta și pachetu în buzunar și le las sa cada pe cimentul de lângă mine.
Fac asta de când sunt mica, doar ca atunci nu aveam ocazia sa stau pe acoperiș, ci doar stăteam pe pervazul camerei mele cu picioarele atârnând afara, cu o pătură pe mine, fumând o tigara și privind stelele. Aveam noroc ca nu intrau ai mei peste mine ca altfel as fi avut probleme.
Acum nu mai am problema asta, locuiesc singura de aproape 2 ani în București. Atât s-a schimbat de când eram copil.
Azi eram în pat când mi-am adus aminte de trecutul meu și am vrut sa ma las în genunchi și sa urlu cât ma țin plămânii. Asa ca am venit pe acoperiș, m-am așezat pe margine, cu mâinile sprijinite pe balustrada.
Privesc cerul, mi se pare ca stelele ar putea spune atât de multe, știu secretele fiecărei persoane care a avut curajul sa se deschidă în fata lor, asa cum am făcut eu mereu. E mai ușor sa vorbești cu cineva care nu are suflet ca se simte de parca te înțelege mai bine, ceea ce este complet greșit din privința mea.
E o noapte destul de rece, dar ma bucur măcar ca nu ploua. Mașinile circula nestingherite pe carosabil și se vad de parca sunt colonii de furnici. Luminile de la blocuri ma liniștesc.
Urăsc sentimentul asta ca sunt aici, dar de fapt nu sunt, ca ii pasa cuiva, dar adevărul e ca nu sau ca aparțin altei lumi, oricărei lumi, dar nu asta.
In toată perioada de când sunt aici am crezut ca sunt singură sau poate am fost pana acum cateva momente, nu sunt sigura care e răspunsul. Poate am fost prea ocupata cu gândurile mele și nu am auzit pașii ce se apropiau de mine.
- Este frig, nu cred ca e o idee buna sa stai aici, nu pe întuneric și singura.
Mi-am intors capul spre persoana căreia ii aparține vocea, un bărbat, mai inalt ca mine clar, brunet și atât imi pot da seama din cauza luminii slabe. Dar ma simt de parca il cunosc de o viata.
- Privește partea buna, nu mai sunt singură acum.
- Nu cred ca e o idee buna sa ma consideri pe mine o persoana bună.
- Nu am zis ca ești bună, dar măcar dacă aveai de gand sa îmi faci ceva, o făceai pana sa te observ eu.

- Si, ce cauta o tanara domnisoara la ora aceasta tarzie in noapte, singura pe acoperis si fumand o tigara?

Doream sa il intreb de unde stie ca fumez, dar apoi am vazut dreptunghiu de langa mine ce seamana cu un pachet de tigari si bricheta langa.

- Am avut nevoie de putin aer si sa imi limpezesc mintea si cel mai sigur loc e pe acoperis, cred. Dar tu, tinere domn ce nu s-a prezentat si care stiu ca nu locuieste in niciun apartament din bloc judecand dupa costumul pe care il poarta. Cu siguranta cineva cu un astfel de stil vestimentar nici nu s-ar deranja sa isi viziteze nici macar rudele.

- Nu sunt asa fitos cum ma crezi tu. Proprietarul blocului meu nu e un om prea placut si nu ma lasa sa imi petrec nici macar o secunda pe acoperisul sau, iar cel mai apropiat bloc cu acoperis este al tau, se pare. Nu am incalcat nicio lege, stai calma. Daca zic ca ma cunosc si cu proprietarul la blocu asta o sa crezi ca ma stiu cu toata lumea.

- Si chiar presimt ca te stii cu toata lumea. Apropo, sunt Alyssa.

- Incantat de cunostinta Alyssa, eu sunt Tyler.

- Crezi ca stelele ne stiu cele mai ascunse ganduri si apar noaptea cand oamenii nu mai au pic de vointa sa faca ceva, chiar si sa traiasca, fiind ca un reminder ca e cineva mereu in spatele lor pentru singuranta?

- Te-ai gandit la asta doar privind cerul?

- Sunt autoare, adica incerc sa fiu. Doar ca acum nu am pic de idee despre ce sa scriu si de obicei, noaptea ma ajuta, imi gasesc inspiratia, dar ca asta nu ma prea ajuta acum.

- Te-ai gandit sa faci altceva si sa lucrezi ca autoare part-time?

- As vrea sa imi deschid un magazin de flori, dar sa fie un aesthetic mai inchis, prea multe florarii promoveaza albul si mi se pare simplist, parca le ia stralucirea si perfcetiunea altor plante, lasand pe piata doar cele care, in conceptia multora, dau viata. Consider ca florile inchise la culoare sunt cele ce redau perfect realitatea, in fiecare moment pe care il consideram negru, exista si o parte placuta. Doar ca pentru asta am nevoie de bani si inca lucrez la asta.

- Daca vei reusi sa fii si autoare si sa ai deschis floraria, sa nu uiti strainul de pe acoperisul blocului tau cu care ti-ai dezvaluit aspiratiile.

- Consider ca acum merit sa stiu si eu cate ceva despre tine, Tyler.

Si pentru prima data am pus accent pe corpul sau. I l-am studiat, nu doar ca am vazut cum e imbracat, ci forma sa, cum camasa i se muleaza perfect pe brate de parca a fost creata special pentru el. Poate chiar a fost.
- Imi dai și mie o tigara, te rog?
Ii fac semn spre pachet.
- Mersi!
O tăcere lunga se așterne, rămânând doar sunetul țigării cum arde și oamenii nervoși ce conduc. Se aud surprinzător de bine claxoanele lor.
- Oamenii sunt asa agitați și recalcitranți, zici ca nu toți sunt la fel. Am cunoscut când eram mic o fata ce visa sa devina doctor pediatru pentru a ajuta copiii cu probleme și sa fie tratați asa cum ea nu a fost tratata. nu a mai devenit doctor, dar am simțit nevoia sa ii îndeplinesc eu dorința, o fac pentru ea și nu cred ca as fi putut simți bucuria mai mare ca asta. Dar azi nu am mai fost fericit. Am aflat ca un copil de doar 5 ani are cancer in faza terminala. Nu pot sa fac nimic sa il salvez, nicio operație nu poate, niciun tratament. Cum puteam eu sa îmi pun asistenta sa le spună părinților asta? Aceiași părinți care au venit la mine cu lacrimi in ochi și pe care i-am văzut rugandu-se ca micul lor copil sa aibă o simpla răceală, sa își revină.
A urmat o mica pauza și cred ca tocmai i-am văzut o lacrima curgând. Totul a fost rapid, si-a sters fata intr-o secunda și a continuat sa vorbească.
- Când le-am spus adevărul, le-am văzut fata picand, singurul copil nu poate fi salvat. Cata durere poate fi în inima lor, nici nu vreau sa îmi închipui.
- Mi se pare nedrept ca niște copii sa aibă cancer, sunt niște ființe ce de abia acum învață cum funcționează lumea și ar putea face atâtea cu viata lor, as putea sa își găsească fericirea, sa își asculte inima, dar nu li se acorda acest timp.
Chiar cred asta, e oribil.
Am stat în tăcere, eu nu am știut ce sa mai spun, iar el nu a completat cu nimic. Peste ceva timp, mi-am luat rămas bun și m-am întors în apartamentul meu. Urma sa fie o noapte lunga ținând cont de emoțiile pe care le am pentru mâine. Am omis sa ii spun ca maine imi lansez prima carte: "PE ARIPILE VÂNTULUI" la care am muncit enorm și care imi prezintă trecutul sumbru, fără strop de ficțiune, doar realitatea cruntă și problemele prin care am trecut.