20 de secunde

Capitolul 1

25 Noiembrie, orașul Sylva.

De obicei, liniștea domnea peste orașul Sylva . Nimic nu perturbase pacea minuscului orășel, sau mai bine zis , nu încă.
Mama și tata erau la un eveniment găzduit de fondatorul firmei de imbobiliare cu care tata avea contract. Tata devenise director de firmă și urmau să sărbatorească asta cu mare fast. Urmau să ajungă acasă după festivitate. Doamna Carlson , bona mea, pe care tata o angajase cu un trei ani în urmă, era la bucătarie pregătind măncarea. Era o femeie de 40 de ani, cu ten măsliniu, fața ovală, ochii de un gri deschis, dublă cetățenie, necăsătorită. Ambițoasă.

Ne-am așezat la masă și am mâncat cina. Mama și tata întărzie. Era 20:00. Liniștea se tranaformă în agitație și timpul parcă se opri în loc, doar vântul de afară începu să bată puternic, vuind mânios pe la ferestre.
Sunetul unui telefon sparse sinistra tăcere, dna Carlson răspunse la telefon , iar chipul i se pietrifică de a dreptul.
- Unde sunt ei acum? Întrebă bona cu vocea stinsă, la celălalt capăt al liniei, auzindu-se o voce de bărbat. Bona îmi făcu semn să mă îndepartez , am urcat la etaj. Bona ramase jos, continuand discutia.
- Le-am ridicat cadavrele și le vom face autopsia. Cauzele decesului vor fi stabilite în zilele următoare, dar din primele concluzii, e vorba de un accident rutier, mașina lor e distrusa în proportie de 70%, iar trupurile lor au fost carbonizate.
- Nu...nu știti... sunteți sigur că vorbiti de familia Rosevelt?
- Am găsit un telefon mobil într-o poșetă roșie, pe dvs v-am gasit in contacte. Sunteti rudă cu victemele, presupun?
- Nu aș spune chiar rudă, sunt bona fetiței lor. Are 6 ani. Cum am să îi spun acestui copil că a rămas orfan? Dvs știti ce spuneti?!
Furia , combinată cu disperarea își pusese amprenta pe dna Carlson, pumnul său lovi cu toată puterea sa posibilă de femeie , masa de alături.
- Imi pare rau, doamna. Eu imi fac doar datoria. Trebuie să vă prezentati la secție, să vă luăm o declarație.

Se dusese sus , la mica fetiță ce acum rămăsese a nimanui. O privi printre șiroaiele de lacrimi ce abia și le abținea și se gândea să-i caute familia copilei. E imposibil să nu mai existe cineva care să o poată prelua. Ea nu va prelua definitiv o asemenea responsabilitate, asta e clar. Nu poate. Trebuie să îi găsească familia.
Scotoci prin setrare , găsind o agendă maro, de dimensiuni minuscule , diverse numere de telefon erau scrise în mica agendă, ce e drept, nu foarte multe. Se aștepta să gaseasca o listă mai lungă , avănd în vedere înfluența lor în acest oraș- scotoci printre numere, sună la fiecare , dar nimeni nu se ingumetă să ia fetița. Ori nu răspindeau la telefon, probabil fiind plecați, ori răspundeau și nu acceptau o asemenea responsabilitate, invocând lipsă de timp, sau faptul că aveau și ei copii.
Nu îi mai rămăsese niciun număr la care să sune. Nu știa ce să facă. Pregătise micuța și chemă un taxi.

Ajunseseră în fața secției, picioarele îi tremurau cumplit, iar gatul î se uscase, dar privirea îi rămase fermă. Clădirea era micuță și putin cam îngustă, cu o podea din marmură albă, imaculată, bărbatul din fața ei avea o uniformă de poliție albă, cu sigla politiei în piept , părul tuns scurt, ochii migdălăți și un ten alb, picioarele sale erau acoperite de un birou masiv din lemn de nuc, de culoare maro deschis.
- Buna ziua. Am spus , așezându-mă în comisarului.
- Buna ziua, rosti el, ferm, sorbind o gură de cafea fierbinte. Presupun că sunteti dna Carlson , asa că nu voi mai intra in alte detalii.
- Da. Eu sunt. Am venit să...
- Stiu, doamna. Deci... de cât timp lucrați pentru familia Roosevelt?
- De 3 ani.
- Și... ați fost martoră la vreo întămplare suspectă în cadrul familiei Roseveelt?
dna Carlson își frecă bărbia gânditoare, încercând să spargă gheața minții sale
- Nu am fost... adică... nu îmi aduc aminte.
Comisarul îi aruncă o privire îndoielnică, continuand interogatoriul.
- Deci spuneți că nu au avut conflicte.
- Da. Nu au avut.
Doamna Carlson avea buzele complet uscate, iar o senzație de rău î cuprinse tot corpul.
- Vă simtiti bine? Întreba comisarul, făcând semn cuiva să-i aducă un pahar cu apă.
Doamna Carlson își scoase medicamentele din poșeta ei neagră, preferată, Prada. Îi plăcea să se îmbrace cu stil și să își accesorizeze hainele cu gust. De aceea, pe deget avea un inel cu diamant , iar rochia sa neagră cu mâneci lungi de la prada îi venea perfect peste trup. Nu îi ascundea nimic, dar nici nu îi scotea în evidență. Îi plăcea să fie o femeie elegantă, dar nu vulgară.
-Sunt bine... eu...sufăr de hipertensiune. Nu mi-am luat medicamentele la timp.
- Când e de obicei, ora dvs de luat medicamente?
- La 10:00
Privirea comisarului se întunecă de a dreptul , iar ochii săi deveniseră asemenea a două săgeți otrăvitoare.
- Și ați venit aici la ora 15:00... deci aveați timp să luați pastila. De ce nu ați luat-o la timp?
Înterogatoriul dură 2 ore. Timp în care doamna Carlson fusese supusa unei torturi psihice. Comisarul o întreba căte ceva , iar privirea sa ascuțită, asemenea unui cuțit care îți întră adânc în carne , tăiându-ți pielea și șiroind a sânge , continuă să o bantuie chiar și după ce terminase de dat declarația și plecase. Era ora 20:00. Ajunse acasă, măncaseră împreună -ea și fetița, își luă capotul negru pe ea în timp ce își pieptână părul. Se dusese către raftul alb, plin numai de cărți, din toate genurile posibile. Se gândea ce poveste să-i citească micuței Amedeea și se lovi de " Micul Prinț" de Antoine de Saint-Exupéry. Se găndi că e o carte bună pentru un copil de doar 6 ani, așa că o luă de pe raft și urcă scările către camera fetiței.
Un singur lucru perturba liniștea; Sunetul puternic al unui telefon fix , aflat în holul casei. Doamna Carlson cobori scările în grabă și răspunse la telefon
- Alo?
- .....
Nimic. Niciun sunet de la celălalt capăt al firului.

O ploaie nemiloasă de gloanțe începuse deasupra casei. Unul dintre gloanțe ricoșă violent prin geamuri și apoi căzu pe jos. Doamna Carlson se inspăimântă, dar cu un gram de rațiune rămas se târi pe burtă, ca să nu fie lovită de vreun glonț și se duse în dormitorul fetiței. Nu era niciun geam acolo. Slavă cerului. Ploaia de gloanțe se opri, iar liniștea se lăsă deasupra lor. Fetița era în siguranță, dar nu pentru mult timp. Aveau să vină iar. Cine sunt? Nu știe. Ce vor? Nici asta nu poate prezice. Cert este că erau niște oameni. Periculoși. Iar ele erau doar niște ținte sigure.
Nu aveau mult timp la dispozițe. Trebuie să plece. Își făcu bagajele cu mâinile tremurânde, pe ale ei și ale micuței. O luă ușor din pat, învelită în pătura ei preferată cu Tom și Jerry, îi luă o jucărie, ieși din casă asigurându-se întăi că drumul e liber și că nu sunt ținta vreunui atac surpriză. Drumul era liber. Așa că au urcat în mașină , dna Carlson apăsă pe pedala de accelerație iar superbul și modestul său Chevrolet albastru dispăru în noaptea și ale ei necunoscute. ..

PS; MAI jos E MODELUL MASINII CONDUSE DE PERSONAJUL dna Carlson. Iar sus la media e o melodie care se imbina perfect cu capitolul .