Jurnalul unei căsnicii perfecte

Ceva cu totul și cu totul neașteptat

Am ajuns acasă foarte repede. Vila extravagantă în care locuia temporar Liam se situa la doar câteva mile de casa mea. Spun temporar, pentru că îmi strecurase la un moment dat și informația că la sfârșitul lunii va pleca pentru totdeauna. Avea de semnat câteva hârtii la notariat, pentru a intra oficial în posesia unei moșteniri și apoi se muta definitiv din micul nostru Milliton.

Trebuise să zboare 2700 de mile la sud pentru a scăpa de porecla aceea odioasă. Dar scăpase. Și se asigurase că nimeni, niciodată, nu îl va mai strigă vreodată așa.

Când bag mâna în geantă să scot cheile, dau peste afurisitul de test de sarcină, și, pe el, lipită cartea lui Liam de vizită. Pe spate scrisese de mână un mesaj. „În caz că te răzgândești.” Blestem impertinența lui și întru în casă, unde realitatea mă lovește cu brutalitate. Of... o să dorm din nou pe jos.

Ai mei m-ar fi ajutat cu mare drag, dar tata era bolnav cu inima și nu voiam să îl supăr. Daca i-aș fi povestit prin ce mocirlă mă târâse nenorocitul de Sebastian, făcea pe loc cel de-al doilea infarct. Mă ia din nou amețeala și o senzație urgentă de greață mă împinge pe marginea vasului de toaletă. Și vomit. Am vomitat tot. Cafeaua, baconul, sucul de portocale, o parte din stomac și restul de suflet pe care îl mai aveam. Am lâncezit după aceea, cu capul pe marginea toaletei, timp îndelungat. Nu știu cât.

Să fac totuși testul de sarcină. Sigur nu sunt însărcinată, dar așa, să scap de o grijă. Dacă tot îl am...

*

Pozitiv? Cum este posibil? Dumnezeule, nu-mi ajung problemele pe care le am? Mă târăsc plângând până la pătura mea cea zdrențuroasă și încerc să dorm. Am și adormit într-un final, însă nu cred că mult după aceea, ca prin vis am auzit o mașină mare parcând în fața casei și apoi pe cineva sunând la ușă.

- Doamna Flores?

Somnoroasă, răspund afirmativ cu jumătate de gură, și cât de cât cu precauție. La cât de proastă fusese săptămâna, mă întrebam acum ce năpastă va mai da peste mine.

- Un colet, zice, plescănind cu gura deschisă la o gumă. Semnați aici, va rog!

- Din partea cui?

Băiatul dă o pagină, mai umflă un balon de gumă pe care îl sparge în joacă sub limbă, apoi mă anunță cu seriozitate.

- Liam Wright.

- Nu, mulțumesc!

Și închid ușa cu brutalitate, însă bărbatul îmi strigă în gura mare. Cred că au auzit și vecinii.

- Avem instrucțiuni să lăsăm totul în fața casei dacă nu acceptați livrarea. Vă asigur că vom bloca toată aleea și o parte din carosabil. O să luați amendă.

Asta îmi mai trebuia. Amendă de la primărie pentru obstrucționarea circulației. Deschid din nou și smulg pixul livratorului. Acesta zâmbește pe sub mustăți și face semn celorlalți cinci băieți să descarce.

- Dumneavoastră ne spuneți unde, și noi așezăm.

*

Îmi trimisese Liam și ceea ce nu avusesem vreodată. Mobilă nouă, electrocasnicele cele mai sofisticate, perdele, covoare, pastă de dinți, zeci de rochițe colorate, așa cum îmi plăcea mie să port. Un coș imens cu diverse produse alimentare, pentru care, de ce să fiu nerecunoscătoare, am simțit cea mai mare bucurie. Și înainte ca băieții să plece, liderul lor mi-a lăsat pe noua mea masă de bucătărie o cutie albă. L-am rugat cu cei 20 de dolari pe care îi mai aveam, cerându-mi mii de scuze că nu am mai mulți, însă nu a vrut să accepte nimic.

- Domnul Whrite a fost mai mult decât generos, mi-a zis tot cu enervantul lui plescăit de gumă. Și au plecat toți șase glumind și râzând prostesc de glumele pe care și le făceau unul altuia.

Pe cutia albă de cadou, cu o fundă dublă și roșie, nu scria nimic. Am încercat mai întâi să ghicesc ce ar mai putea fi înăuntru, dar curiozitatea începuse să mă îmboldească din ce în ce mai rău. Am deschis-o ușor, cu teama parcă, să descopăr în ea un laptop și un telefon. Pe ecranul telefonului era lipit alt bilet. „În caz că nu ai de pe ce să mă contactezi.”

Și am sunat.

- Ești însărcinată?

Asta a fost prima lui propoziție. Și a ținut loc inclusiv de salut. De ce îi păsa atât de mult dacă sunt însărcinată? Am vrut să mint prima dată, să ii zic că nu. După aceea am vrut să mint că nu am făcut testul. Apoi... gura m-a luat de dinainte.

- Da. Acum că știi că port copilul altui bărbat, o să mă lași în pace?

A râs ușor, aproape diabolic. Chiar aveam sentimentul că își freacă palmele în anticiparea unui mare triumf.

- Nicidecum! Pentru planurile mele ești mult mai potrivită acum.

Și replica m-a dat peste cap. Nu era nici el întreg la minte. Nu mă voia pe mine, îmi voia copilul. De ce? Ce să facă cu el? Chiar dacă era al acelui nenorocit de om, tot n-aș fi putut renunța la el. Nu mă gândisem nici o secundă la avort, deși unele femei s-ar considera îndreptățite în astfel de situații. Era un accident nefericit, dar cu toate că nu se zămislise din dragoste reciprocă, oricât de greu mi-ar fi fost, nu puteam renunța la el. Va fi al meu. Și doar al meu. Iar Sebastian nu va afla vreodată de existența lui.

- Vrei totuși să ne întâlnim mâine să discutăm? Vin unde vrei tu.

M-a tentat ideea, ce să zic?, dar intențiile lui erau mai mult decât dubioase.

- Mâine lucrez. Fac o tura dublă, să recuperez cele patru zile libere pe care le-am avut.

- Mâine îți dai demisia, iar eu îți asigur tot ce vrei. Daca te obosești o să faci rău copilului.

- Te rog să îmi lași copilul în pace! i-am urlat practic în telefon. Nu ți-l dau. Dacă ai considerat că poți plăti pentru el cu mobilă de duzină, te-ai înșelat. Trimite-ți băieții să care totul înapoi!

- Vă vreau pe amândoi, zise calm, nu doar pe el. Și pot plăti oricât. Mobila a fost doar așa, o dovadă de bunăvoință. Să vezi că lângă mine nu-ți va lipsi nimic. Te rog, hai să ne întâlnim!

- Nu pot.

Și am închis telefonul.

Peste nici o jumătate de oră, l-am privit pe Liam din pragul ușii.

*

- Nu fi încăpățânată! Nu vreau să vă cumpăr. Este un ajutor reciproc.

Cu ce aș fi putut eu să îl ajut pe el? Avea de toate. Îl căutasem pe internet și găsisem zeci de articole în care era menționat. Unele din ele chiar ridicându-l în slăvi. Nu mă mai întâlnisem până atunci cu numele lui pentru ca mă depărtasem de tot de acel domeniu, dar în lumea lor, a avocaților era foarte cunoscut. Se cam lăudase în fața mea cu nasul pe sus, dar nu lăudase degeaba. Pot spune că fusese chiar modest. Iar eu, pe lângă el eram un nimeni. Eram un nimeni chiar pe lângă ceea ce sperasem în adolescență să ajung. Mă simțeam prost, jenată de situația de rahat în care mă găseam. Dar cel mai prost mă simțeam că el își prezentase cazul în așa manieră încât simțeam că nu am de ales.