Iluziile Perfecțiunii

Prolog

   Nimeni nu ar fi bănuit, privind zâmbetul meu și ținuta elegantă pe care le afișam ori de câte ori era nevoie, cât de mult uram să fac asta. De fiecare dată când pășeam într-o asemenea misiune, simțeam cum un nod de neliniște se strânge în stomacul meu. Nu era vorba doar de pericolul evident, ci de ceea ce această misiune însemna pentru viitorul meu.

    De când mă știu, am dorit să-l fac pe tata mândru de mine. Însă, în ochii lui, era un efort zadarnic. Nu eram fiul pe care și-l dorea cu disperare, fiul pe care să se bazeze la bătrânețe, cel care ar fi dus mai departe afacerile familiei și gruparea mafiotă pe care o conducea. Eram femeie, iar pentru tata, acest lucru însemna că nu puteam fi niciodată la conducere. El credea că femeile sunt conduse de sentimente și bani, o perspectivă limitată care l-a determinat să mă logodească cu fiul partenerului său de afaceri, crime și manipulare.
  
    Închid ochii pentru o clipă, încercând să-mi alung gândurile întunecate. Îmi amintesc ziua în care mi-a spus vestea, cu aceeași detașare cu care ar fi anunțat o tranzacție de afaceri. “E pentru binele familiei,” a spus el, iar eu știam că nu aveam de ales. Oricât de mult aș fi dorit să fug, să-mi creez propria viață, eram prinsă în această pânză de alianțe și trădări.

     Dar eu? Eu eram doar o piesă pe tabla lui de șah, un sacrificiu făcut pentru ambițiile lui.

În urmă cu 3 luni

     Petrecerea era în plină desfășurare, iar sala de bal era inundată de muzică și râsete.

     Mă strecuram printre invitați pentru ai putea oferi informații esențiale lui Koen.

Are un scop precis în această seară - să ajungă la seiful securizat din adâncurile casei gazdei și să fure bijuteriile ascunse înăuntru.

      Întotdeauna lucrăm în număr de 5 membri până în această seară.  Nu puteam risca să fim suspectați pentru ca planul să mergă.

       În timp ce trec pe lângă un chelner iau cu grijă un pahar de băutură și ating casca ascunsă de buclele părului.

   — Cum merge Koen? întreb ușor încordată.

   — Am reușit să adun bijuteriile, acum aștept momentul oportun să ies fără să fiu văzut.

   — Perfect. Ieși pe balcon, vei veni cu Davina iar Corbin și Nolan vă vor aștepta la mașină.

      — Tu cum vei ieși fără să trezești suspiciuni? mă întreabă el iar în glas i se strecoară o undă de îngrijorare.

     Oftez ușor. Faptul că își face griji pentru mine ii va aduce probleme.

      — Voi găsi o cale.

       Morelli mi-a ales o rochie albastră din satin, lungă până în podea cu un decolteu adânc și cu bretele subțiri. Sacoul alb completează ținuta făcându-mă sa par a fi femeia invitată. Are gusturi bune în materie de rochii, astfel mă pot mișca ușor în cazul in care voi fi atacată.

    Crăpătura de pe piciorul drept se termină la jumătatea coapsei, fix sub țeava pistolul primit în dar de la mama.

     În drum spre ieșire mă simt destul de ciudat, simt aroma băuturii și încă ceva...scorțișoară..?

    Îmi simt capul greu, aerul nu-mi mai ajunge în plămâni iar privirea îmi este încețoșată.

     Ce naib....?

Dar până să-mi termin gândul totul în jur se întunecă și nu apuc să simt contactul cu solul când mă dezechilibrez.