În timp ce lumina lunii aspre,
Străbate colțișurile suave ale lumii înverzite,
Aburii hoinari, reflectați de a sa divină umbră,
După ce bolta strălucită cârmuiește apusul somnoros
O briză dulce, către mine poposește,
În inima pădurii vaste, aceasta mă călăuzește,
Un nour rătăcit, privește pe după văile înspumate
Ce seacă cu încetul peste cerul noros,
Fruntea, de gânduri adânci mi-e plină,
Văzând apusul somnoros, ce cade în a mea aripă,
Visând la el, cel de care și soarele se teme,
Căci frumusețea ta, arde în a mea inimă .
