Lacrimi căzute în cupru

CAPITOLUL I

     Insula este foarte lungă, singura cale între cele mai puternice Imperii, asta dacă nu aveai curajul sau dorința de moarte de a încerca să navighezi apele învolburate ale Mării Karsesh. În orice situație diferită, un regat mic, alcătuit din câteva insule, ar fi fost de mult cucerit de un Imperiu. Dar Leorh nu își păzește doar granițele, ci și secretele. Se spune că, odată ce intri, insulele îți vor revendica sufletul.

     Henry Anderton nu crede acest lucru. Idee că o insulă ar putea avea orice fel de putere este absurdă, invenția unor ghicitoare și unor oameni simpli. Nu Leorh poate revendica o viață, ci poporul său.

     Stând pe putea unei nave, Henry privește în depărtare, văzând cum apa de un albastru închis devine turcoaz. În curând, vor ajunge pe Marea Karhesh. În curând, sora lui va fi lăsată într-un regat necunoscut, alături de străini. În curând, Henry își va cunoaște viitoarea soție despre care nu a auzit nicio vorbă.

     Sora lui, Helene, stă nemișcată, privind insulele care puteau fi zărite în depărtare. Părul ei de culoarea mierii este prins cu agrafe de aur, iar rochia de culoarea smaraldelor are de aceiași nuanță ca ochii ei. Pomeții înalți și buzele subțiri sunt lucruri moștenite de la mama ei, o femeie despre care Henry nu a auzit aproape nimic. Metresa tatălui său, a cărei fiică nu ar fi fost niciodată declarată legitimă dacă nu ar fi fost acel tratat. Helene, la doar trei ierni, a fost crescută într-o locație secretă, în încercarea de a evita asasini trimiși de inamici, dar și de Împărăteasă.

     În scurt timp, vasul este ancorat, iar familia imperială se strânge pe punte, înconjurați de cele mai loiale gărzi.

     — Am ajuns, Împăratul declară cu un zâmbet care nu putea fi mai fals.

     Războiul dintre Imperiului Dervian și Leorh a durat zece ani, timp în care ambele regate au suferit pierderi mari. Totuși, un tratat a fost semnat. Un tratat care cere două uniuni pentru a aduce pace.

     — Să terminăm cu asta și să plecam cât mai repede, Împărăteasa spune, aruncând o privire spre insulă și strâmbând din nas.

     Sora lui nu arăta niciun strop de emoție. Deși chipul îi este relaxat, Henry poate observa că ea nu este atât de liniștită pe cât ar vrea să pară. Nu este greu de ghicit motivul. Leorhini sunt zvoniți a fi barbari. Se spune că preferă să știe cum să ucidă și nu își irosesc tinerețea pe lucruri precum învățatul scrisului și a cititului. Din tot ceea ce a auzit, leorhini sunt războinici cruzi și needucați.

     Totuși, Henry știe că nu poate judeca un regat după zvonuri. Nu poate ști ce este adevărat și ce este fals. Mai ales, nu când este vorba despre Leorh. Pentru străini a sta este interzis și pentru localnici a pleca este pedepsit cu moartea. Regatul își păzește secretele mai mult decât un spion și pune mai mult preț pe ele decât pe viețile locuitorilor.

     Împăratul Jonathan își ia fiica de braț, conducând-o de pe vas, iar Henry face la fel cu mama sa, care aruncă priviri pline de dezgust la tot ce este în jurul său. Odată ce pășește pe pământ, Henry nu simte nimic și este convins că insula nu are niciun fel de putere care nu ar putea aparține unui om.

     Ceea ce îi așteaptă nu este un alai de nuntă, ci un grup de ostași. Cel puțin douăzeci, împărțiți în mod egal în dreapta și strânga, singura cale înainte fiind printre ei. Un semn clar. Împăratul și familia sa nu au să înainteze.

     Armele care strălucesc în lumina soarelui nu sunt cel mai terifiant lucru la leorhini. Nici pozițiile care indică faptul că toți sunt pregătiți să lupte. Nu. Leorhini ar părea oameni normali, războinici, dar nu demoni, dacă nu ar purta măști. Făurite din fier, măștile puteau fi găsite pe chipul fiecărui leorhin. Înfățisând tot felul de creaturi, măștile îi fac să pară a fi ființe inumane. Lupi, lei, tigri, urşi și creaturi pe care Henry nu le-a mai văzut vreodată. Cel mai apropiat soldat de ei avea o mască cu un fel de pește cu bot de urs. Era, într-adevăr, înfiorător.