Lacrimi căzute în cupru

CAPITOLUL III

     Dorston, capitala Imperiului Dervian, se înalță ca o bestie aurie în fața ochilor Sarhiyei Erker. Capitala este mai mare decât orice oraș pe care Sarhiya l-a văzut vreodată, înconjurat de un zid. Poate vedea palatul în depărtare, ridicându-se maiestuos peste casele din capitală.

     Călare pe o iapă albă, Sarhiya blesteamă nu pentru prima dată în acea zi. Nu au cai în Leorh, așadar niciodată nu a fost nevoită să învețe cum să călărească. A decis rapid că preferă o barcă în locul cailor. Măcar barca nu o va arunca din șa.

     Ținând frâul de parcă viața îi depinde de asta, Sarhiya își forțează chipul să păstreze un zâmbet prietenos. Dacă dorește să supraviețuiască în Dervia, trebuie să îi facă pe oameni să o placă.

     Știe că nu este o alegere bună pentru o viitoare Împărăteasă. Se pricepe la politici și la a conduce, dar dervianii își văd Împărăteasa ca o figură maternă, o femeie blândă și iubitoare. Sarhiya este mai potrivită în fruntea armatei decât pe un tron.

     Dacă ar fi spus ceva, Drysten ar fi găsit o cale să oprească ceea ce se va întâmpla. Dar nu îi putea cere asta. Sarhiya nu are de gând să-și sacrifice poporul pentru propria libertate. Nu are de gând să permită ca Leorh să fie cucerit doar pentru că a vrut să rămână acasă.

     De când era mică, își amintește cum Drysten se deghiza și pleca din Leorh. Războiul se încheiase, iar fratele ei dorea să vadă lumea. Și a făcut-o. Sarhiya, totuși, nu i s-a alăturat niciodată. Fratele ei știa că va veni o zi când nu va mai putea pleca din Leorh, iar Sarhiya știa că într-o zi nu se va mai putea întoarce. Secretele poporului ei trebuiau protejate, iar Sarhiya nu avea de gând să le riște întorcându-se acasă și nici să se pună pe ea însăși deasupra legii.

     Este prima dată când vede un oraș atât de mare. Uitându-se la oamenii de pe stradă, Sarhiya este surprinsă când nu vede arme în mâinile civililor. În Leorh, un atac ar putea veni oricând și toți poartă arme. A servi în armată este obligatoriu, deși fermierii și pescari se pot retrage după șapte ani. Pentru Sarhiya, a vedea oameni neînarmați este nefiresc.

     La cincisprezece ani, și ea și Drysten au intrat în armată. Totuși, nu le-a fost permis să stea în același regiment. În timp ce fratele ei a stat aproape de mama lor, învățând de la ea ce înseamnă a conduce un popor, Sarhiya a fost trimisă la Herih, la graniță, învățând să lupte, dar și să conducă o armată. Desigur, Sarhiya a fost și ea școlită în politici, cum mereu s-a știut unde va ajunge.

     Gândul la fratele ei îi trimite o durere în piept. Îi este dor de el. Deși au fost despărțiți de-a lungul timpului, Sarhiya mereu a știut că Drysten este aproape de ea. Acum, totuși, ea este într-un ținut străin, iar fratele ei este într-o casă pe care Sarhiya nu o va mai vedea nicicând.

     Sarhiya aruncă o privire la bărbatul cu care urmează să se căsătorească. Cu părul blond și ochii verzi, Prințul Henry arată leit tatălui său, deși este mai tânăr. Sarhiya poate spune că știe cum să mântuiască o sabie, deși din ceea ce a auzit, viitorul ei soț este un bărbat care preferă compania cărților în locul unei săbii. Nu îl poate învinovăți. Sabia nu este arma ei preferată, deși știe foarte bine să o folosească. Sulițele sau un arc și săgeți sunt mai pe placul ei.

     — Ce părere aveți de Dorston?

     Sarhiya își întoarce privirea spre prinț, uitându-se direct în ochii lui verzi.

     — Este un oraș mare.

     Răspunsul ei este simplu și nu dă niciun detaliu despre Leorh. Exact cum Sarhiya își dorește. Nu are de gând să spună ceva ce i-ar putea pune în pericol patria.