Lacrimi căzute în cupru

CAPITOLUL II

     Helene nu dorește să fie acolo.

     Privind cum vasul se apropie de marea turcoaz și de Leorh, o parte din ea vrea să sară și să dispară. Dar nu știe cum să înoate, iar inima îi bate din ce în ce mai tare în piept când privește apa. Simte că, dacă va scoate o vorbă, își va goli stomacul, vomitând peste bord. Nu știe dacă este doar răul de mare de pricină sau și frica.

     Ar fi o proastă să nu îi fie teamă. Leorh este un ținut cunoscut pentru cruzime, iar ea se va căsători cu tânărul care îi este rege.

     A făcut tot ceea ce a trebuit. Niciodată nu a fost prima și nici ultima. A rămas în mijloc, deși știa ce se va alege de fetele care nu vor fi alese pentru a se duce în Leorh. Le-a considerat surorile ei, deși nu erau legate de niciun strop de sânge. Au crescut împreună, dar Helene nu a avut curajul de a le spune ceea ce a aflat. Când a contat mai mult, Helene le-a trădat.

     Vrea să fugă pe meleaguri îndepărtate, să se refugieze într-un loc unde Împăratul nu o poate găsi. Nu vrea să facă ceea ce îi este cerut. Nu vrea să fie blocată într-un ținut crud, lipsită de aliați și prieteni. Poate, chiar mai important, Helene nu vrea să moară.

     Surorile ei au crezut că a merge în Leorh ar fi un lucru bun. Au crezut că una dintre ele va fi salvatoarea poporului lor. Helene nu vrea asta. Nu vrea să salveze pe nimeni, nu când viața ei este riscată. A merge în Leorh nu este o oportunitate, ci un blestem.

     Închizând ochii, Helene poate auzi șoaptele care îi bântuie fiecare vis, poate vedea cadavrele surorilor ei, ucise pentru că ea nu a fost destul de bună. Pentru că nu s-a ascuns destul de bine.

     Leorhini nu vă vor arăta milă. Nu vor avea niciun dubiu că fata trimisă este o spioană și nu vor ezita din a vă tortura.

     Trebuie să nu aveți frici. Trebuie să le învingeți.

     Își amintește ziua în care a împlinit doisprezece ani. Împreună cu celelalte patru fete crescute alături de ea, Helene a fost dusă în afara fortăreței în care a fost închisă de când era mică. Nu a știut ce urma să se întâmple, nu până când nu a fost aruncată în lac. I s-a spus că nimeni nu o va ajuta, că trebuia să-și învingă frica de a se îneca. Își amintește cum teama a amenințat să o înghită, cum inima părea că o ia la goană și o abandonează.

     Nu va fi niciodată pace. Helene știe asta. Ea nu este o mireasă pentru a asigura pacea între Imperiu și Leorh. Nu. Ea este o armă secretă, un cuțit în întuneric, o spioană. Misiunea ei nu este de a aduce pace, ci de a afla tot ce se poate despre Leorh și a îi distruge.

     Totul despre ea este o minciună. Nu este fiica Împăratului. Numele ei nici măcar nu este Helene. A avut altul cândva. Își amintește cum o femeie o striga după alt nume, dar nu își poate aminti care.

     În pofida eforturilor ei, Helene a ajuns acolo. Va fi căsătorită cu un necunoscut. Va schimba o închisoare pentru alta. A eșuat, iar surorile ei au plătit cu viața. Le-a dezamăgit. Nu le-a putut ajuta când a contat cel mai mult.

     Nu are de gând să o facă. Nu îi va permite Împăratului să o folosească după tot ceea ce a luat de la ea. Va aștepta și, când oportunitatea se va ivi, Helene va fugi. Va scăpa pe meleaguri străine și nu se va mai întoarce niciodată acolo. Își va recăpăta libertatea care i-a fost luată când era doar un copil. Nu poate îndrepta ceea ce a făcut, dar se poate asigura că Împăratul nu va reuși. Îl va lăsa să creadă că va face cum i-a fost poruncit, dar îl va trăda când nu se așteaptă. Își va înscena propria moarte și va scăpa.