Fluturi

Cum a inceput

Era una din zilele acelea in care nu aveam chef de nimic. Dar chiar de nimic! Ma trezisem ciufuta si gandul cum ca urma sa ma duc la scoala nu ma facea decat sa vreau sa ma culc la loc.

Eram clasa a unspea si nu aveam niciun stres pe lume. Aveam o prietena foarte buna, Bianca si ma mai intelegeam cu inca cativa colegi. Viata mea era relativ banala si faceam ceea ce faceau toate fetele de varsta mea. Nu, nu ma gandeam la farduri, pantofi si posete scumpe, dar il asteptam pe Fat-Frumos sa bata la usa mea si eu sa cad in bratele lui. Bineinteles, nu stiam cine va fi acest Fat Frumos si nu stiam nici daca ar fi existat vreodata,  dar si atunci credeam ca speranta moare ultima.

Era o marti de octombrie destul de calduroasa asa ca am spus ca o sa ma imbrac cat de cat de subtire. Mi-am pus camasuta mea cu Snoopy, mi-am legat-o la brau ca sa par "fata rea" si mi-am luat pe mine niste blugi de-a dreptul oribili. Cred ca atunci a fost si ultima oara cand i-am purtat. M-am incaltat cu niste ghetute negre cu toc si cam asta era vestimentatia mea din ziua aceea. Era o amestecatura de stiluri si niciunul nu avea legatura cu celalalt. In ziua aceea am vrut sa ma si machiez, asa ca mi-am tras doua dungi negre pe ochi si asta a fost.

Mi-am pus ghiozdanul pe umar, am iesit din casa cu aceeasi stare cu care ma trezisem si am plecat sa ma intalnesc cu Bianca la metrou.

Mi-am aprins o tigara pe drum si in timp ce mergeam ma gandeam la cum o sa trec peste ziua aceea  banala de marti. Cum mergeam eu agale pe strada, am zarit-o si pe Bianca, care inainta catre mine cu acelasi chef de viata.

-Hai, ca e tarziu, imi zice.

-Stim amandoua ca nu ajungem la prima ora. Ce facem, ne intalnim cu Maria?

-Da, ne asteapta la gura de metrou. Am inteles ca e cu un tip. Al catelea o fi saptamana asta?

Am inceput sa radem amandoua si i-am zis:

-Lasa, cine stie, poate e iubirea vietii mele si mi-l da mie.

-Aoleu, hai sa mergem ca iar incepi sa aberezi.

Am mai chicotit putin, am terminat de fumat amandoua si am coborat pe peron. Cand sa schimbam metroul, am simtit cum ma ia durerea de stomac si cum incepe sa ma chinuie.

Am zis:

-E perfect, ziua asta e promitatoare.

-Nu te mai plange atat si hai sa mergem, sunt tare curioasa cine e tipul ala.

Am uitat sa mentionez ca eu ma plang. Mult. Des. Nu ma intelegeti gresit, nu mint in legatura cu lucrurile despre care ma plang, dar as putea la fel de bine sa nu o fac, asa as scuti zeci de oameni de la a ma asculta pe mine cum vorbesc despre problemele mele banale care ma afecteaza mai mult decat ar trebui.

Am schimbat metroul si durerea de stomac persista. Ma tineam de bara de parca urma sa ma pravalesc pe jos daca nu o faceam.

Ajunsa la destinatie, Bianca a luat-o la pas grabit in fata mea, nerabdatoare sa vada  cine este baiatul misterios cu care umbla Maria. Am incercat si eu sa o prind din urma, doar ca aveam viteza unei broaste testoase, din cauza durerii mele neperevazute de stomac. 

Urcand pe scara de la metrou, le zaresc pe Bianca si pe Maria, alaturi de  un tip slabanog, cu parul cret si cu o privire care spunea "Doamne, ia-ma de aici!".

-Bunaa, Gabi! Adi tocmai m-a intrebat daca fata aia beata care urca pe scari e prietena cu mine. Se referea la tine, imi zice Maria cu nonsalanta.

Tipul nu stia cum sa reactioneze si parea ca se simte prost asa ca am abuzat putin  de autoironia mea si i-am spus:

-Da, eu sunt fata beata, ma rog, m-am trezit in timp ce urcam scarile. Eu sunt Gabi.

-Adrian, imi pare bine.

Ma uitam la el si incercam sa imi dau seama daca vad ceva interesant sau nu. Ne-a condus pe toate trei catre liceu si tot drumul nu a mai scos niciun cuvant. Eu, in schimb, m-am plans fara oprire despre cum ma doare burta, despre cum nu am chef de scoala, despre cum nu mai am tigari si despre cum vreau sa ma intorc acasa si sa dorm. Nu-i de mirare ca bietul baiat nu a zis nimic, nici nu ar fi avut cand.

Cand am ajuns la liceu, ne-am despartit de noul nostru "prieten", Adrian (sau Adi, dupa cum l-a "prezentat" Maria). Ne-am pupat pe obraz de parca am fi petrecut ziua impreuna si dus a fost. Cred ca abia astepta sa scape de noi. Dupa ce ca probabil il innebunise Maria de cap, am venit si eu si l-am traumatizat pe saracul om.

-E dragutel, ii spun eu Mariei.

-Doamne fereste, nu vezi ce fata de dubios are? Ma intrerupe Bianca.

-Da, e dragut, continua Maria, ignorand-o. Pacat ca am prieten si ca nu o sa am nicio treaba cu el.

-Pai si atunci de ce v-ati mai intalnit? O intreb eu.

-De ce nu? Nu am voie sa am prieteni? E  foarte de treaba si are un Iphone 4 alb. Si e spart! Deci va potriviti de minune.

(Toate telefoanele pe care le-am avut au sfarsit tragic cu ecranul spart in sute de bucatele, sunt destul de cunoscuta pentru treaba asta.)

-Hai odata ca in ritmul asta nu mai ajungem nici la a doua ora, vorbti in clasa despre cuceririle voastre, ne certa Bianca.

Durerea de stomac incetase. Nici nu mi-am dat seama cand. Mi-am dat seama destul de tarziu. Ma tot gandeam la faptul ca Maria tot umbla cu o groaza de baieti si nu intelegeam de ce. Nu intelegeam de unde si pana unde. Chestia asta incepea sa ma deranjeze din ce in ce mai tare, deja deveneam complexata. Toate gandurile astea mi-au trecut prin minte in vreo 10 secunde, dupa s-au repetat. Si se tot repetau. 

Ora s-a terminat foarte repede. Bianca dormea langa mine pe banca si eu  aveam un sentiment foarte ciudat care nu stiam de unde a venit si ce cauta el acolo. M-am dus la Maria si am intrebat-o:

-Auzi, a zis ceva tipul ala, Adi, de mine?

-Esti proasta? Ce sa zica? Te-a vazut cateva minute. De ce, vrei sa il intreb daca vrea numarul tau?

M-am gandit cateva secunde si ceva in mine spunea in mod constant "DA! DA! DA!", doar ca mi-am folosit putin creierul si am incercat sa nu par disperata (cu toate ca nu stiu daca mi-a iesit).

-Da...poti sa-i spui ceva asa, la misto...

Incepeam sa regret. Nu voiam sa par penibila. 

"O Doamne, oare ce o sa creada despre mine acum?  Probabil ca si-a dat deja seama ca eu am pus-o sa vorbeasca"

"Dar ce conteaza? Oricum nici macar nu il cunosc pe tipul asta.

"Poate o sa zica ca sunt o ciudata si ca ma dau la el fara ca macar sa il cunosc."

"MARE BRANZA! Este doar un numar de telefon. Doar nu o sa ma caute acasa"

Tot felul de aberatii imi treceau prin minte si monologul meu interior nu se mai termina.

-Gabi! Vino incoa! 

-CE? TI-A RASPUNS???

-Da, i-am dat si numarul tau. Acum asteaptam.

M-am dus inapoi in banca mea, langa Bianca, care inca nu se trezise. Aveam o rabla de telefon pe-atunci. Minunatul meu Iphone sfarsise tragic, ca de obicei, iar acum aveam o caramida imprumutata de la Andrei, un prieten bun de-al meu.

Imi era frica ca nu o sa ma sune, sau nu o sa primesc mesaj. La naiba, nici nu stiam ce urmeaza sa se intample! Maria mi-a spus doar sa astept. Si am asteptat. Dupa cateva minute, primesc mesaj:

"Ce faci, Gabi? Mai esti suparata?:)"