-Unde ești?
-Sunt pe drum,Lori. Nu te teme.
-Cu un frate ca tine,mă bucur că n-am ajuns deja la spitalul de nebuni.
-Hai gata,Lori! Nu te mai plânge atât! Vin după tine acum. Mai ai răbdare câteva minute ca să parchez.
Și asta e prima mea amintire cu fratele meu...
Bună! Numele meu este Lori și acesta este practic un jurnal cu amintiri. Partea ciudată este că nu sunt amintirile mele. Nu,viața mea este altă poveste. În această carte,eu sunt doar un personaj secundar,însă după cum puteți observa ,sunt și naratorul...
Eram mică. Tot ce-mi aduc aminte sunt niște sunete puternice,țipete. Eram îngrozită. Cred că aveam aproape 2 ani,cam așa.
Împărțeam o cameră cu fratele meu,Romeo,pe atunci. Cineva era la parter. Părinții noștri s-au dus să vadă ce se întâmplă.Am auzit-o pe mama țipând și am început să plâng. Vroiam să văd ce se întâmplă,dar Romeo m-a luat în brațe și mi-a spus să tac. Și el plângea. Pe semne că era și el la fel de speriat ca mine.Nu știam să vorbesc încă și nu-mi amintesc exact ce s-a întâmplat. Știu doar că după incidentul ăsta,ne-am mutat la bunica. Nu-mi aduc aminte altceva. Nu-mi aduc aminte cum arăta Romeo sau părinții mei. Totul e în ceață. Eram mult prea mică să înțeleg.
Din câte mi-a povestit Romeo,bunica m-a trimis la un internat într-un alt oraș,sperând că voi fi mai în siguranță acolo,în timp ce Romeo a rămas cu ea. Sunt sigură că a rămas cu sechele. Fratele meu e un rebel. Nu ascultă de nimeni și-i place să comenteze la orice. Și-a petrecut ultimii ani încercând să se răzbune,însă există o piedică în planul lui. Nu știe pe cine să se răzbune.
Viața fără părinți e dureroasă,mai ales când ai și timp să te atașezi de ei. Eu nu i-am cunoscut,nu mi-i amintesc,deci pentru mine a fost mai ușor să trec peste.
Însă Romeo avea 7 ani pe atunci. A petrecut ceva timp cu părinții noștrii și gândește-te cum poți să-i explici unui copilaș că părinții lui au murit. Bunica nu poate să-l controleze. El s-a crescut mai mult singur. Ea mi-a interzis să vin să-l văd o bună bucată de vreme. Însă acum am 12 ani și chiar îmi doresc mai mult decât orice să-l întâlnesc. E fratele meu la urma urmei.
Ei și o să vă mai spun eu ce s-a mai întâmplat cu noi amândoi pe parcursul acestor ani,dar hai să reluăm acțiunea de unde am început.
A închis telefonul și eu am ieșit în fața gării. Nu-l cunosc. Habar n-am cum arată. Știți cât de greu e să găsești o persoană pe care n-ai mai văzut-o în viața ta? Bineînțeles că am mai vorbit pe tot parcursul acestor ani la telefon,însă nu l-am mai văzut niciodată.
Stăteam acolo afară și mă uitam la lumea care trecea pe lângă mine. Doar,doar mi s-ar părea ceva cunoscut,dar degeaba. Până când a parcat cineva o mașină sport,neagră. Și din ea a ieșit un blond înalt,cu geacă de piele și blugi rupți. Purta ochelari de soare și enșpe mii de lănțișoare, brățări și inele (Am folosit o hiperbolă aici,dar chiar erau multe) și am știut imediat cine este.
Se uita în jur,probabil căutându-mă,dar credeți-mă că n-avea nicio șansă să mă recunoască. Profesoara de la internat m-a obligat să am o anumită ținută la plecare. Eh.. Fiecare cu gusturile lui. Mie nu prea-mi pasă de haine oricum. Port doar ce-mi vine.
M-am decis să-l sperii puțin și am așteptat până a intrat în mașină,probabil ca să mă sune. Atunci m-am așezat pe bancheta din spate și am strigat : "Acasă,te rog!" trebuia să-i fii văzut fața!
-Ce naiba! Cine ești tu?!
-Aoleu! Da bine că eu tre' să te recunosc,dar tu nu poți să mă recunoști! (mi-am dat eu ochii peste cap)
-Lori? Da pentru numele Domnului,fată! Am zis că e vreuna care vrea să mă omoare!
-Eu tot vreau acasă...
-Haida ieși din mașină că vreau să te văd mai bine.
-Parcă ești unul din bunicii ăia din desene care tot timpul le spun nepoților lor că au mai crescut și chestii trestii. (am râs eu)
-Tu doar ieși. (a început și el să râdă și m-a îmbrățișat imediat ce am ieșit din mașină.)
-Trebuie să recunosc că nu-mi convine faptul că ești mai înalt decât mine(am spus eu în glumă. Dar pe bune! Cred că era mai înalt decât mine cu vreo 12cm)
-Eiiii! Așa trebuie să fie frații mai mari,nu? Plus... Nici mie nu-mi convine că tu ai ochii verzi și ai mei sunt căprui.
-Soarta! Hai acasă. Avem multe de povestit...
De data asta am urcat pe scaunul din față și am mers acasă fără alte întreruperi. Dar n-avea să dureze mult căci vacanța a durat doar o săptămână,fiind primăvară și eu numai aveam să-l văd cred că vreo trei ani de-acum în colo.
Dar cred că ar trebui să vă spun ce s-a întâmplat în acea săptămână, nu?
Păi totul a început odată ce am ajuns acasă...
