-Bun! Am ajuns!
(A exclamat Romeo în timp ce parca mașina în fața unei vile de mărime medie.)
Era destul de drăguță. Era văruită în alb și avea un etaj plus mansarda. În față era o grădină plină cu flori. Și cel mai bine întreținut gazon pe care l-am văzut în toată viața mea.
Romeo a deschis poarta cea mare făcută din lemn care părea că nu a mai fost deschisă de ceva vreme.
-Nu treci prea des pe aici,nu?
(L-am întrebat pe Romeo,care părea speriat de bombe. De parcă bunica urma să îl mănânce)
-Nu chiar... Vezi tu? Nu prea mă înțeleg cu bunica.
(A recunoscut el cu un oftat lung)
-Păi cred că mă descurc de aici singură. Mulțumesc că m-ai luat de la gara. Și mi-a părut bine să te văd.
(I-am zâmbit eu și m-am îndreptat ușor spre ușă)
-Stai. Casa bunicii e ca un labirint. Știu că pare mică de dinafară,dar bunica are multe holuri și niște camere foarte mici,dar multe la număr. Îți va lua foarte mult s-o găsești. Te voi conduce eu. Măcar atât pot să fac și eu.
(A spus el și mi-a deschis ușa)
Și ce mă bucur că a făcut-o!
Pe cât de drăguță arăta casa pe dinafară, pe atât de înfricoșătoare era înăuntru.
Era un hol imens la intrare și niște trepte exact în față. Arăta ca un vechi conac. Predominau culorile închise,mai ales negrul.
Jaluzelele erau trase,nelăsând lumina să pătrundă înăuntru și deși eram în mijlocul zilei, nu puteam să văd la o distanță mai mare de trei-patru metri.
M-am prins de brațul lui Romeo. N-am de gând să mă pierd prin locul ăsta în niciun caz.
Am urcat scările,am luat-o pe holul din stânga și am mai mers puțin prin beznă până în capăt ,unde ușa era deschisă.
-Bunico!
(A strigat Romeo ca să se asigure că e acasă)
-Romeo?
(A întrebat ea surprinsă și a ieșit repede din cameră)
-Ți-am adus un vizitator
(Mi-a zâmbit el și eu i-am dat drumul la mână și m-am dus la bunica)
-Oh Doamne! Loraine! Ce mare te-ai făcut!
(M-a strâns ea în brațe. Mi-au lipsit îmbrățișările.)
La internat toată lumea se comportă frumos și trebuie să recunosc că au avut mare grijă de mine,dar nu se compară cu o familie adevărată.
Acolo nimeni nu te iubește,nimeni nu se bucură să te vadă. Nu le pasă decât cum te descurci cu studiile. Ca să numai menționez că la 15 ani mă vor muta într-un alt loc.
-Ia du-te tu în cameră la mine cât vorbesc eu cu fratele tău puțin.
(A spus ea și eu am dat din cap)
-Să vorbim? Nu... Eu am plecat. Am venit aici doar ca să o aduc pe Lori. Eu am plecat acum.
(A spus Romeo. Da... Poate că trăgeam cu urechea puțin...)
-Romeo,întoarce-te imediat aici!
(A strigat bunica după el)
-Nu ai dreptul să-mi spui ce să fac! Nimeni nu are!
-Ești nepotul meu!
-Da. Și mai sunt și major!
-Vreau doar să vorbim puțin.
-Vorbește cu Lori!
(A fost ultimul lucru pe care l-a spus înainte să dispară în întuneric)
-Ce mă voi face eu cu băiatul ăsta?
(S-a întrebat bunica cu un oftat)
Și așa au trecut două zile în șir. Doar eu și bunica vorbind,fără a mai primi vreun semn de la Romeo până când bunica m-a rugat să merg până la magazin,iar eu neștiind satul,l-am sunat pe fratele meu ca să mă ajute.
Ne-am dus să-i cumpărăm bunicii chestiile pe care mi le-a cerut și ne-am mai plimbat puțin ca să mai vorbim și când am observat că se înserează,am pornit-o spre casă.
Ușa era spartă și am auzit un țipăt. O nu! Bunica!
Am fugit amândoi spre camera ei și acolo era o femeie cu un cuțit în mână. A rânjit la Romeo și s-a apropiat de mine,dar când a văzut că Romeo a scos un cuțit din buzunar,a luat-o la sănătoasa.
-La naiba cu voi! Îmi doresc ca ființa la care țineți cel mai mult să sufere din cauza voastră și să aducă rușine numelui vostru,ștergându-l din mințile tuturor!
(A răcnit el în lacrimi)
-Numai blestema Romeo,că se adeverdește și nici nu știi cum se va întoarce împotriva ta.
(I-a spus bunica,dându-și ultima suflare)
-Parcă-mi pasă!Acum mi te-au luat și pe tine!
(S-a apropiat el)
-Nu contează. Eu oricum eram bătrână și numai aveam mult de trăit,dar te rog un lucru. Ai tu grijă de Lori și oferă-i toată dragostea pe care n-am putut să i-o dau eu.
(L-a mângâiat ea pe creștet)
-Te rog să mă ierți că nu mi-am petrecut timpul cu tine și că nu te-am ascultat niciodată. Doar că tu păreai în regulă cu tot ce s-a întâmplat și apoi ai mai trimis-o și pe Lori departe de mine.
-Eu te iert dacă și tu mă ierți.
(Ne-a zâmbit ea și apoi s-a dus)
Romeo a căzut în genunchi și apoi s-a uitat la mine cum am aprins o lumânare și i-am pus -o la cap bunicii. Sau cel puțin cum încercam căci de fiecare dată îmi picura câte o lacrimă peste flacără și o stingea.
-Strânge-ți lucrurile.
(A comandat ,ștergându-și lacrimile)
-Ce ai de gând să faci?
(L-am întrebat,plecând în camera mea și luându-mi geamantanul)
-Doar nu crezi c-am să te las să locuiești cu un cadavru în casă!
(A exclamat el)
-Dar nu o vom înmormânta?
-Chiar și așa în pereții ăștia sunt imprimate pete de sânge. Pe tine nu te las să mori.
A luat pachetul de chibrituri și m-a apucat de mână și apoi am ieșit din casă. El a rămas în urmă și crezând că vrea să-și ia rămas bun,am urcat în mașină.
Dar apoi l-am văzut fuging spre mine și în urma lui am văzut casa în flăcări.
-Romeo,ce Doamne iartă-mă ai făcut!?
-Taci. Nu vreau să aud nicio vorbă despre asta. Mă voi răzbuna pe necioplită și o să regrete ce ne-a făcut!
(În acel moment puteam să văd cum ochii i se umpleau de venin și venele păreau că-i explodează. Lacrimile de pe obrajii lui nu încetau să curgă,iar urma de sânge în formă de palmă de pe creștetul lui completa imaginea unui criminal)
Chiar atunci am aflat regula după care s-a ghidat toată viața mea de atunci încolo căci am simțit un fior rece pe șina spinării și gândurile mi s-au împăienjenit. Tânjeam după răzbunare ca după apă într-o zi de secetă. Îmi zvârcolea sufletul și mintea. O daaaa... Cât îmi doream să-i văd suferind și să fiu eu cauza durerii lor...
Deci ține minte ce-ți voi spune eu. Crima și moartea transformă orice ființă în nimic, orice lacrimă în sânge,orice gură de aer în durere și iau orice înger și-l fac demon.
