Viciul meu ( in curs de editare)

XVII

Vocabular :

*mostro - monstru

•Maverick

Nu trebuia sa afle asa. Stiam ca e o idee proasta sa ii ascund adevarul in tot acest timp, dar i-am dat cuvantul meu lui Vincent ca el va fi cel care ii spune.

Cine s-ar fi asteptat ca prințesei ii place sa traga cu urechea. Seara asta a fost o greseala. O greseala a naibii de placuta.

   Credeam ca o data ce o voi gusta, dorinta mea se va diminua si voi intelege ca nu e nimic special la ea, dar o data ce am simtit-o am devenit dependent, dorindu-mi mai mult. Stiu ca o va distruge cand va afla ce fac eu cu adevarat

      — Te ascult, love, zic intocandu-mi capul spre ea si fixand-o cu privirea.

      — Cum ai aflat ca... ca Angelo m-a rapit? zice cu vocea tremuranda, dar reuseste sa isi mentina tonul, incercand sa para ca e impacata cu cele intamplate, ceea ce e o minciuna.

       — L-au surprins camerele de supraveghere iesind si dand un telefon exact dupa ce ai iesit, iar vorbele lui se băteau cap în cap, mi-am dat seama ca ceva e in neregula... ma simt ca ultimul rahat pentru ca nu mi-am dat seama mai devreme prințesă, spun mentinandu-i privirea.

       — Mi-ai salvat viata, zice asezandu-si mana delicata pe a mea in semn de mulțumire.

Nimeni nu mai zice nimic, doar stam si ne privim in ochi. Ma face sa ma simt linistit, impacat, ca si cum nu mai am nici macar o grija cand sunt langa ea. Ochii ei albastri emana o caldura pe care in sfarsit o pot atinge. Ceva ce imi trezeste niste sentimente in piept pe care le vedeam imposibile.

       — Tu o sa-mi fi sfarsitul, mia luna, zic lent apoi strang din dinti.

       — Îmi pare rau, zice privindu-ma cu ochii inlacrimati.

       — Nu plange, zic si ma intorc inspre ea punandu-mi mana sub cap fiind față in față acum.

       — Este vina mea, spune si-o lacrima i se prelinge pe chipul ei de porțelan. Oamenii din jurul meu ajung mereu raniti din cauza mea, tremura in timp ce vorbeste.

Nu pot face altceva decat sa o trag incet in brate. Nu ma pricep la emotii, nu stiu ce vrea sa fac, dar asta e tot ce pot face. Ma omoara faptul ca nu o pot ajuta. Capul ei e lipit de pieptul meu, ii mangai crestetul. Ea imi tine strans puternic tricoul in pumni si plange. O mangai pe par si ii sarut capul.

Continui sa o mangai pana cand se opreste din plans...pana cand adoarme... chiar si dupa ce adoarme. Nu vreau sa se trezeasca, iar indiferent ce viseaza vreau sa stie ca sunt aici. Asa imi petrec urmatoarele cateva ore, la un moment dat ma gandeam ca o sa-mi cada mana, dar n-a fost cazul.

     Nu stiu cat era ceasul cand ochii au inceput sa mi se inchida, dar stiu ca am privit spre geam si lumina incepea sa apara. Am privit-o inca o data ca si cum ar fi ceva interzis, avand tot timpul din lume, incat sa ii pot înregistra in memorie fiecare puncticel de pe chip, sa ii pot admira fiecare milimetru de frumusete cautandu-i o imperfectiune, dar in zadar.

     Nu stiu daca am adormit, dar pentru prima ora dupa multi ani m-am simtit linistit, nu ma simteam in alerta, nu trebuia sa fiu atent la fiecare zgomot minuscul. Din noaptea in care mi-au fost ucisi cu sange rece parintii, n-am mai putut sa inchid un ochi linistit.

     Fiecare zi traita parea ca fiind noroc chior. Fiecare minut reprezenta evolutie. Trebuia sa ajung cat mai sus, sa evoluez, ca cei care i-au ucis sa plateasca. Nu m-au interesat acele emotii numite sentimente. Ele te orbesc. Te fac slab. E in natura umana sa tradeze, sa isi urmeze propriul interes, sa fie insetat de sange.