Rădăcinile Sufletului

Un pic de durere

      Un titlu interesant, nu-i așa? Cum adică un "pic", când durerea nu poate fi măsurată. Ar trebui să-mi cumpăr o riglă... dar suferința nu poate fi măsurată cu ea, ci doar cu anii care au trecut și au lăsat un gol în suflet, prinzând rădăcini. Și acea durere a devenit ca o buruiană care trebuie smulsă... dar totuși lasă locuri goale în urmă, pe care nu știu exact dacă pot fi umplute cu atâta ușurință.

           Îmi amintesc când aveam 6-7 ani, atunci a început primul moment care m-a marcat, pe atunci mi-am pierdut tatăl prin sinucidere. Acel lucru m-a marcat complet, dar povestea continuă, deoarece nu s-a întâmplat oricum. A ales să facă asta în fața mea și a fratelui meu, fără să se gândească cum ne va  
afecta.

         Am considerat acel moment cel mai egoist. Îmi amintesc că m-am panicat... nu știam ce înseamnă moartea până atunci, lumea mea roz devenise gri. Am alergat afară într-o căutare disperată să găsesc acea salvare... care își purta numele de mamă. Am ajuns la ea cu o disperare în ochi și lipsită de cuvinte. Cum poți să explici moartea dacă tu nu ai mai văzut-o și auzit-o până atunci? Am reușit să spun doar "se sufocă"... mama imediat și-a dat seama de aceste cuvinte și însemnătatea lor și a fugit direct spre locul respectiv, dar... era prea târziu.

         I-am văzut picioarele atingând pământul, dar într-un leagăn, leagănul morții pe care a ales să-l îmbrățișeze cu brațele deschise. Acea perioadă tot s-a întunecat tot mai mult și am simțit cum sufletul acela de copil s-a rupt când am auzit-o pe sora mea mai mare urlând și luând-o pe mama în brațe. Nu știam ce să fac, eram ca o stâncă care voia să facă ceva, să spună ceva, dar am ales să tac și să fug spre nicăieri. Știu că m-am considerat vinovată mulți ani după acel incident, m-am urât pentru că... nu l-am putut salva, dar cu timpul am învățat că nu toți oamenii pot fi salvați sau înțeleși, am învățat pe calea dură și, da, m-a afectat enorm, dar aveam nevoie ca viața să-mi dea o palmă, dar cred că a dat cu pumnul (încercam și o glumă printre atâta tristețe). Și acum, dacă m-aș întoarce în trecut, primul lucru pe care l-aș face ar fi să mă îmbrățișez pe mine, cea de la 6 ani... să-mi spun "Nu e vina ta!" și să stau cu acea fetiță până când știu că va putea zâmbi din nou. Viața aceasta e atât de încurcată uneori, dar uităm că avem un frâu în mână și mereu putem schimba direcția... și ce părți putem tăia și pe care le putem lega într-o fundiță.
       Experiențele mai puțin plăcute te fac să te scufunzi într-o lume necunoscută în care îți spui că nimeni nu mai este acolo. Dar noi nu știm că multe suflete simt durerea diferit și fiecare își creează acea bulă de siguranță în care să poată plânge și să se compătimească. Însă nu sta prea mult acolo, pentru că rămâi fără aer și poți fi sufocat de acea durere. Ia-ți timpul tău de vindecare și lucrează cu tine!