Ultimul ei strop de fericire a fost distrus atunci când părinții ei au murit. O persoană din trecutul ei a marcat-o puternic, făcând-o să se afunde mai mult în întunericul său.
Viața lui adevărată începe atunci când tatăl său îl recunoaște ca fiu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
În urmă cu 3 ani
Totul fusese distrus. Era o nuntă eșuată. Am început să-l caut pe vărul meu, dar nici urmă de el. Oamenii țipau și urlau din cauza exploziei. Arcada care acum câteva minute era plină cu flori, acum era ruinată. Florile erau împrăștiate peste tot.
Oamenii se luptau pentru viețile lor, împingându-se pentru a se salva. Aud un strigăt, un strigăt de femeie.Strigătul cumnatei mele. Fug spre ea, în ciuda haosului care se petrecea în jurul meu.
Isabelle era întinsă pe jos ținând buchetul ei de mireasă. Rochia ei nu mai era albă. Petele de sânge și murdăria, pătau albul rochiei. Am sperat până în ultimul moment că ea mai trăia. Dar ultimul ei strigăt era de durere. Strigase în ciuda stării ei, crezând că poate mai are o șansă la viață.
Privindu-mi ochii, ea a zâmbit ușor, înainte să moară în fața ochilor mei. Isabelle nu merita să moară așa. Poate că era o persoană mai guralivă și puțin spurcată, dar ea îl iubise pe vărul meu.
M-am îndepărtat ușor de cumnata mea, încă cu inima bătându-mi puternic în piept. Explozia a distrus totul, a omorât oameni nevinovați.
Nu am putut să nu ignor strigătele de disperare ale mătușii mele. Și în acel moment mi-am dat seama că am pierdut singură persoană la care țineam. Vărul meu murise, mă lăsase singur.
Corpul lui era plin de sânge, totul era roșu. Mătușa mea încă îl ținea la piept, cu toate că el era mort, ea mai spera la o minune.
Poate asta fusese o lecție dură din partea vieții. Puteam să mor eu, puteam să fiu eu în locul lor. Nici nu-mi dau seama că tata mă prinse de umeri și începu să mă târască departe de corpul neînsuflețit a lui Cassio.
Prezent
Sticlele de alcool erau împrăștiate prin biroul meu. Era un dezastru, așa cum eram eu. Mă sprijin cu palmele de colțurile biroului, lăsându-mi capul în jos. Haosul din capul meu nu putea fi înțeles atât de ușor. Nici măcar eu nu mă puteam înțelege.
Am fost doar eu și demonii mei. Singur împotriva lor. Nu mă puteam salva din întunericul meu. Nici măcar o persoană nu m-ar putea salva din ghearele demonilor mei.
Telefonul a început să-mi sune, ignorând din nou persoana care mă sună. Știam cine era, știam ce vrea să-mi spună. Nu mai eram un copil de 9 ani care putea fi păcălit așa de ușor.
Apelurile insistente ale tatălui meu, le ignorasem de ceva vreme. Știam că într-o zi va trebui să-l înfrunt.
Eram în New York de 3 zile, așteptând momentul confruntării cu vechea mea prietenă, cauza exploziei. Simțeam o ură profundă pentru ea, chiar dacă ea nu intenționase să facă vreun rău.
Am vrut să-i fac familia să sufere, așa cum m-au făcut pe mine să sufăr atâția ani. Vreau să-l răzbun pe vărul meu.
M-am uitat din nou la dosarul ei. Jacqueline Chirkov, numele ei îmi răsuna mereu în capul meu. Știam că părinții ei muriseră nu după mult timp de la moartea vărului meu si a cumnatei mele.
Jacqueline, Kontti și Sergei erau tripleți. Deseori când eram mic, eram invidios pe frăția lor, cu toate că mă înțelegeam bine cu frații mei vitregi.
Am închis dosarul și l-am trântit pe birou. Mi-am întors corpul și acum priveam clădirile mari din New York. Încă când trăiam cu mama, nu ne puteam permite nici măcar un pahar cu apă în zona asta.
Aud cum ușa se deschide, închizându-se înapoi. Știam cine era.
— Ce cauți aici Oriana? O întreb pe sora mea încă privind plictisit clădirile.
— Am aflat planul tău, Nero. Ea nu are nicio legătură cu toate astea. Este o femeie!
— O femeie care a cauzat explozia aia! Nici nu știu ce căuta ea acolo.
— Ea se plimba pe malul mării. Știi foarte bine că ea iubea asta.
Am încercat să-mi ascund furia, nu am vrut ca sora mea să vadă izbucnirea mea.
— Mereu am observat cum o priveai! Se vedea pe fața ta că o iubeai. Nu te lăsa păcălit de răzbunare. Nu lăsa ură să căștige!
Din nou, am încercat să mă calmez, să îmi opresc demonii, dar am eșuat. M-am întors spre Oriana și am privit-o. Purta o rochie galbenă lungă și o fundiță asorta cu rochia. Părul ei îi era până la umeri, evidențiind umerii ei slabi.
— Încetează cu asta, Oriana!
Am încercat să spun cât de calm am putut, dar după reacția corpului ei știam că nu a fost așa cum am crezut.
— Îmi pare rău, Oriana. Nu am vrut să reacționez așa.
— Nu e nimic. Era vina mea, am tras prea mult de situație.
Oriana scoase ceva din mica ei geantă pe care n-am observat-o. Luase un lănțișor și veni spre mine.
— N-am avut niciodată curajul să-ți dau asta, mai ales după moartea lui Cassio și a Isabellei. Acesta e lănțișorul Jacqueline, l-a pierdut atunci când mă jucam cu ea pe plajă.
Iau lănțișorul din mâinile Orianei și încep să-l admir. Era un lănțișor atât de simplu, dar atât de frumos. Știam că îl primise de la mama ei, drept cadou.
Am îndesat lănțișorul în buzunarul pantalonilor și am privit-o pe Oriana.
— Ce vrei să fac cu el?
— Dă-i-l, nu cer nimic mai mult, spunei că e din partea mea.
— Nu sunt un prinț în armură de aur, Oriana. Ea e dușmanul nostru.
— Știu, dar lănțișorul îi aparține ei.
Telefonul a început să sune iar, dar de data asta nu fusese tata.
— Domnule, ea a ajuns.
Bunaaa✨️
M-am gândit să postez câte un capitol în fiecare zi, dar cu cât cartea este mai votată, cu atât capitolele vor fi mai lungi.
