Ultimul ei strop de fericire a fost distrus atunci când părinții ei au murit. O persoană din trecutul ei a marcat-o puternic, făcând-o să se afunde mai mult în întunericul său.
Viața lui adevărată începe atunci când tatăl său îl recunoaște ca fiu...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Nimeni nu puteam schimba trecutul și acțiunile făcute. Tot ce putem face e să regretăm și să sperăm că le vom putea uita. Cine ar fi crezut că viața era așa de complicată? Un copil de 14 ani care se aștepta ca lumea să fie roz.
Din păcate acest copil nu gustase mult din partea frumoasa a existenței sale. Vinovăția mă omora pe minut ce trece, gândindu-mă că era vina mea. Dacă fugeam cum îmi spunea tata, toți ar fi trăit. S-ar fi bucurat de viață.
Nu puteam uita nici femeia care își plângea propriul său copil, privindu-l într-o baltă de sânge cum zăcea mort. Privirea ei plină cu durere. La 14 ani ai mei nu înțelegeam gravitația situației. Dar cu cât am crescut mi-am dat seama că eu eram principalul vinovat.
Îmi era atât de greu să vorbeasc despre trecutul meu. Am experimentat tortură la 8 ani. Tortură cu șerpi. Nu era noapte să nu am coșmaruri cum se mișcau în jurul picioarelor mele. Sau vocea din fundul camerei care îmi spunea lucruri ingrozitoare. Prea mult pentru un copil de 8 ani.
N-am putut face nimic în legătură cu toate astea. Uneori mă gândeam dacă muream și eu în explozia aia reușeam să ocolesc atâtea evenimente? Unul dintre evenimente era chiar moartea părinților mei. Pentru mine asta a fost ultima picătură. Am căzut și nu m-am putut ridica.
Îmi strâng picioarele la piept și încep să privesc ploaia de afară. Aziza stătea ghemuită lângă mine sforâind destul de zgomotos pentru o pisică british. Nu puteam să nu râd la unica ei poziție de somn.
Iau peria de pe noptieră și încep să o pieptăn. Puteam vedea revolta ei atunci când am întins peria spre ea și i-am periat puțin coada. Am încercat să-mi abțin râsul, dar era atât de greu de făcut.
— Te-am trezit, micuță?
Îi spun și o iau în brațe și încep să o mângâi. Mereu când nu mă simțeam bine ea era mereu lângă mine. Familia mea nu putea să fie mereu lângă mine. Nici eu nu doream ca să le arăt că încă sufăr.
Pisica mereu copia personalitatea stăpânului. Acum puteam înțelege de ce nu-i plăcea să fie deranjată. Recunosc că nici mie nu-mi place. Prefer să fiu eu singură, decât cu persoane care știu oricum că nu ar da niciun ban pentru mine.
Îmi iubesc familia, dar uneori ei nu mă pot înțelege. Poate că ei consideră că eu trecusem peste, dar undeva în adâncul lor, știu că nu e adevărat. Ascundeam toată suferința cu un zâmbet larg. Bunicii noștri și-au asumat rolul de a ne crește după moartea părinților. Mereu ne-au susținut.
Bunicul îi antrenase pe frații mei cât de bine a putut el. Îi instruise și pregătise pentru orice. Bunica ne iubise și ne arătase că există soare și după furtună.
Privind în continuare pe geam ploaia de afară, nu observ că ușa se deschide și pe ea întra verișoara mea. Wenda era mult mai diferită față de mine. Cu toate că suntem verișoare și tații noștri fusese frați. Nu exista nicio asemănare între noi două.
Wenda era o braziliancă frumoasă, mama ei fiind de origine braziliană. Părul ei șaten creț arăta mereu perfect. Ochii ei căprui deschiși, radiau mereu de fericire. Cu timpul am strâns o prietenie puternică.
— De ce nu dormi la ora asta? O întreb, făcând loc să se așeze lângă mine.
— Te pot întreba aceeași întrebare.
— Nu aveam somn, dau din umeri.
— Iar eu nu am putut dormi din cauza ploii.
Wenda urăște ploile și mai ales furtunile. Mama ei obișnuia să doarmă cu ea când afară era vreme rea. Dar acum ea nu mai era.
— Îți aduci aminte de mama ta, nu?
Oftează și se trântește pe pat, luând o pernă în mâini.
— De fiecare dată când plouă, îmi aduce aminte de chipul vesel al mamei.
— Nu ești singura care își aduce aminte de cineva.
Și mie îmi era greu să o uit pe mama. Stăteam noaptea și mă gândeam dacă chiar ea murise, sau mintea mea se juca cu mine.
—Zilele în care jucam tenis cu tata, continui să vorbesc cu privirea ațintită spre o fotografie de familie.
O văd pe Wenda cum se ridică și îmi prinde mâinile, strângându-le.
— Ei sunt acum în trecut, Eline. Mama îmi spunea că mereu trecutul să rămână în trecut. Nu putem schimba absolut nimic. Părinților noștri le-ar plăcea ca noi să suferim toată viața din cauza lor?
Scoate o poza din buzunar și mi-o întinde.
— Mama ta și mama mea înainte să ne naștem.
Iau fotografia și o analizez. Mama împreună cu mama Wendei, țineau un trofeu în mâini. Ambele fericite de câștigul lor.
— Seamănă cu noi două.
Aici nu o puteam contrazice pe Wenda. Semănam cu mama. I-am întins înapoi fotografia și i-am spus:
— Crezi că ele ar fi fericite dacă am urma pasiunea lor pentru curse și mașini?
— Posibil, bunica îmi spunea că sperau că noi să le ducem pasiunea mai departe. Ele și-au presimțit moartea, așa că înainte cu o zi înainte să moară, mamele noastre au vorbit cu bunica.
— Și ce i-au spus?
— Aici nu știu, bunica nu a vrut să-mi spună atunci, dar poate că acum dacă am întreba-o, ne-ar spune.
— Crezi că e legat despre dorința lor?
— Cred că da.
Puteam să preiau pasiunea mamei, să fiu că ea. Puteam face multe. Am zâmbit și mi-am pus mâinile pe umerii Wendei.
— Ce zici să ne antrenăm pentru a participa la o cursă? Sigur numele Chirkov nu mai era strigat de mult pe acolo.
— Și cine ne antrenează?
— Chiar frații mei.
Wenda pufnește amuzată.
— Kontti și Sergei?
— Chiar ei doi în carne și oase.
— Dacă ne antrenăm cu ei doi riscăm să ajungem în primul șanț pe care îl vedem.
