Acolo unde se termină ura

Capitolul 6- Ești incredibilă. Chiar vrei să ne certăm din nou?

             Observ pe parcursul serii cum Akim încearcă să mă evite, dar ochii noștri se întâlnesc din când în când. Aleg să mă concentrez pe distracția din jurul meu.

-Eveline, hai să dansăm! mă cheamă Andrei, întinzându-mi mâna.

Accept și mergem spre centrul camerei. Muzica e vibrantă și noi ne mișcăm în ritmul ei. Amețeala cauzată de alcool mă face să nu gândesc foarte clar.

-Ești o dansatoare grozavă, spune el, învârtindu-mă de câteva ori și făcându-mă să amețesc mai rău.

-Mulțumesc, Andrei. Nici tu nu te lași mai prejos, răspund eu, ușor amețită și zâmbind. 

În timp ce dansăm, îl văd pe Akim stând deoparte, privindu-ne cu o expresie greu de citit. Mă întreb ce gândește, dar nu am timp să analizez prea mult, pentru că Andrei mă prinde din nou într-o piruetă grațioasă.

-Te distrezi? mă întreabă el, ridicând o sprânceană.

-Foarte mult. Mulțumesc că ai venit și tu, îi spun sincer.

-Nu aș fi ratat petrecerea asta pentru nimic în lume. Scuze, dar tu și Akim sunteți savuroși, spune el, amuzat.

Mă simt ușor deranjată de asocierea făcută, dar o iau ca pe o glumă și continui să dansez.

Petrecerea continuă și, în mod surprinzător, reușesc să mă bucur de seară fără alte conflicte cu Akim. Eva e fericită, prietenii noștri se distrează, iar eu mă bucur de această petrecere, fiind destul de rară pentru mine.

***

La sfârșitul serii, când petrecerea se încheie, mă trezesc nevoită să plec împreună cu Akim. Aș fi vrut să rămân la Eva în continuare, dar regulile nu pot fi încălcate, așa am convenit cu părinții noștri. Fiind destul de amețită de la alcool, nici nu-mi dau seama când îmi schimb starea și prefer să fiu orgolioasă în seara asta. Nu vreau să creadă Akim că îl ascult doar pentru că am rămas cu el acasă.

Așa că ne aflăm în mijlocul străzii. El insistă să mă ducă acasă, iar eu refuz categoric să urc în mașina lui.

-Eveline, urcă în mașină, e târziu și nu am cum să te las să mergi singură pe jos. Îmi spune el, încercând să pară calm, dar văzându-se clar că este nervos.

Puncte bonus, Eveline!

-Prefer să merg pe jos decât să stau alături de tine, răspund eu, continuând să merg pe marginea bulevardului, aproape de centrul Bucureștiului.

El se ține cu mașina după mine, înaintând cu cea mai mică viteză posibilă. Dacă nu eram într-o situație jenantă, probabil aș fi râs de situația în care ne aflăm. Ține geamul deschis și mergând cu mașina în dreptul meu, îl aud strigând:

-Ești incredibilă. Chiar vrei să ne certăm din nou?

-Poate că da. Poate că nu suport ideea de a sta în aceeași mașină cu tine, zic eu, încercând să-mi ascund zâmbetul.

-Bine, cum vrei tu, spune el, oftând. Dar să știi că nu renunț. Voi merge pe lângă tine până te urci în mașină.

-Oh, marele cuceritor al capitalei stă după o fată, cu mașina, în mijlocul orașului. Ce rușinos! răspund eu, râzând la vederea feței lui încordate.

Nu comentează deloc și merge încet cu mașina în continuare, blocând circulația pe un sens și înjurând în șoaptă că trebuie să aibă grijă de mine.

-Alcoolul nu-ți face bine din câte văd, Eveline! Dacă nu urci acum, îi voi suna pe părinții tăi și le voi spune că refuzi să fii adusă acasă în siguranță. Spune el în cele din urmă, iar eu, iritată, cedez. S-a folosit de punctul sensibil.

Puncte bonus, Akim!

-Bine, bine, mă urc, dar doar pentru că nu vreau să-i îngrijorez, zic eu, urcând în mașină, ușor nervoasă. Dau drumul la muzică la maxim și deschid trapa, lăsând vântul să-mi zboare părul în toate direcțiile.

-Ești imposibilă, Eveline, oftează Akim, încercând să-și păstreze calmul.

-Și tu ești la fel de încăpățânat, Akim, îi răspund, întorcându-mă spre el. De ce trebuie să ne certăm de fiecare dată? Mă ia gura pe dinainte și regret imediat replica spusă.

-Poate pentru că nu știm cum e să fim altfel? spune el, privindu-mă pentru o clipă cu o intensitate care mă face să mă simt ciudat.

După câteva minute de mers cu mașina ajungem la destinație.

Alerg grăbită spre casă pentru a scăpa de băiatul de la volan și deschid ușa atentă. Când intru, fiind și ușor amețită, mă împiedic și cad spectaculos pe jos. Sunt întinsă pe tot holul de la intrare. Akim începe să râdă, lucru ce mă face și mai stânjenită. Aparent nu este ca în filme, să apară protagonistul alergând cu brațele deschise larg, din spate și să te prindă fix înainte să aterizezi. Nu. Eu am îmbrățișat direct podeaua.

-Foarte amuzant, Akim, spun eu, încercând să mă ridic.

El se apropie și îmi intinde mână, în ajutor. Când mă saltă, ne oprim pentru câteva secunde, privindu-ne direct în ochi. Fiecare e confuz și încearcă să-și dea seama ce simte celălalt. E pentru prima dată când simt această energie ciudată între noi, e un sentiment care arde mocnit în interiorul meu. Mă las pe seama alcoolului și mă îndepărtez repede. Nu-mi doresc să las vreun foc să ardă între noi.

-Eveline, te-ai schimbat, spune el încet, aproape în șoaptă.

-Poate. Dar și tu te-ai schimbat, răspund eu, fără să știu exact ce vreau să spun.

-Noapte bună, Eveline, rupe el starea aceasta confuză și se îndepărtează rapid.

-Noapte bună, Akim, răspund eu, mai mult pentru mine.

Intrată în camera mea, mă prăbușesc pe pat, încercând să-mi alung din minte senzația ciudată de mai devreme. Acele câteva secunde în care ne-am privit în ochi mi-au lăsat o senzație de neliniște. E ceva ce nu pot explica în cuvinte și nici nu-mi doresc să o fac. Ignor toate gândurile și mă las cuprinsă de somn, sperând ca dimineața să-mi aducă claritate.