Sub Pretextul Iubirii

1

Deja vacanta de vara a inceput de o saptamana,si ma simt mai rau decat in timpul scolii. Da,fara teme,cursuri,lectii de invatat,examene,lucrari surpriza sau alte porcarii,dar as prefera sa merg la scoala pana si noaptea decat sa stau acasa,uitandu-ma pe pereți.

Iata-ma si azi,vineri,stand in pat si studiind tavanul. Ma gandeam la viata mea.

Eu? Rose Parker. Da,am un nume interesant,dar nu este nimic iesit din comun la mine. Povestea mea incepe la fel ca a tuturor. Doi oameni care se iubesc,si am rezultat eu!

Am avut o copilarie,normala. Tatal meu muncea,mama statea acasa,având grija de mine,dar pana la varsta de sase ani,am crescut la bunicii din partea tatei. Veneam acasa doar o data pe luna,doua sau trei zile,apoi plangeam si eram dusa iar la bunici,si sincer imi placea acolo. Imi petreceam tot timpul cu verisoara mea Alexia, si cativa copii din vecini. Pana intr-o zi cand am primit vestea ca voi avea o sora sau un frate. Ma bucuram,de ce nu stiu,cred ca asa facem toti cand aflam asta si suntem mici,apoi... Oricum,cand sora mea s-a nascut,am incetat sa merg la bunici,si am ranas acasa. Eram geloasa pe atentia care o primea Marie,din partea parintilor,si credeam ca pe mine ma vor uita sau nu ma vor mai iubi. Si asa cum credeam,am fost pusa pe locul doi,insa nu am realizat pana la varsta de 14 ani asta si de atunci o simt in fiecare zi. Eram genul de copil model,invatam bine,mereu premianta,laudata,iar parintii mei se mandreau cu asta, insa doar in fata cuiva, dar nici nu ma descurajau când ne aflam numai noi intre pereții casei. Auzeam de la ei "învăța,pentru tine o faci,nu pentru mine"," tu ști ce vrei, fa cum vrei". Asta, nu ma ajuta deloc, eram doar un copil de 14 ani, nu eram capabila sa iau o decizie de una singura, dar, am luat-o, am greșit,dar nu m-am descurajat. Am privit in fata primul meu eșec,speriata, dar mi-am ridicat privirea si am trecut mai departe. De atunci, relația mea cu părinții a devenit tot mai rece.

Am crescut,si nu mi-am facut prieteni,de fapt aveam,dar cei care profitau de tine si veneau doar cand au nevoie de ceva din partea ta,nu se numesc prieteni,sau asta este definitia unuia? Habar nu am,dar daca este,atunci sunt mai populara decat doamna Obama! Oricum,mergeam la scoala,eram tipa timida din spatele clasei,care nu vorbea decat atunci cand era intrebata,si nu deranja pe nimeni. In timpul liber,citeam sau invatam,pentru ca nu aveam prieteni.

Am mers in clasa a -5-a,colegi noi,insa tot eu am ramas.

Si a venit liceul,invatat in plus,alte pretentii,dar parca incepeam sa fiu mai "colorata". Zambeam,vorbeam,si aveam o prietena,colega mea de banca. Thera,stiu un nume neobișnuit,cred ca este singura persoana cu acest nume,de la tatal ei,Theron,eram prietene,bune si poate inca suntem! Si odata cu liceul,fie ca vrem sau nu,apar sentimentele adolescentine,care dupa mine nu sunt decat o atractie fizica puternica,dar nici eu nu am scapat de ea. Am avut un prieten,sau iubit sa ii spun asa,si nu era asa zisa pima iubire,era doar atractia aceea si poate faptul ca ne cunosteam de ceva timp,a ajutat sau nu! In fine,am inceput sa fim mai atenti unul cu altul,mai multe conversatii, si pana la urma am fost mai mult decat prieteni,o perioada. Eram oarecum fericita,sa stiu ca am langa mine pe cineva care imi da atentie,pana intr-o zi cand am aflat ca ma minte. M-am despartit de el,fara sa imi pese,nu am pus mult suflet si asta m-a ajutat sa trec peste. Si totusi,si acum ma doare tradarea lui. Dar mi-e si dor de el,nu am mai ținut legătură de atunci,dar as vrea sa mai am ocazia sa ii vorbesc macar o data.

Apoi,in clasa a zecea,intr-o zi,in februarie,am intalnit cei mai perfecti ochi,cel mai perfect zambet. Din intamplare,am dat peste un baiat,pe care il cunosteam,am fost un an in acelasi liceu,mai mare decat mine cu trei ani. Mi-a zambit de cateva ori si am fost data pe spate. Pot spune ca a fost dragoste la prima vedere,nu aveam nevoie de nimic care sa confirme,o simteam si inca o simt. Dar,a fost o pierdere de timp,pana am realizat,ca asta face tuturor fetelor,ii place atentia. Si da,o primea,fetele roiau in jur lui si nu avea nevoie si de atentia mea. Am vorbit de cateva ori,dar in zadar,apoi am renuntat. Dar nu am putut renunta la sentimente. Desi stiam ca niciodata,nu va fi o relatie intre noi,am continuat sa sper,si ochii si zambetul lui m-au chinuit nopti intregi. Am varsat lacrimi,cat sa umplu un ocean cu ele,pentru el,fara sa stie. Si asa,am ajuns din nou,Rose tacuta,dar parca mai rau. Ochii mei albastri,mosteniti de la ambii parinti, si-au pierdut culoarea intensa,au devenit cenusii,reci,goi! Gandeam diferit, eram un robot in timpul zilei,care se forta sa zambeasca si noaptea plangeam. M-am inchis in mine,sufeream inauntrul meu,din cauza lui!