Un ultim sarut

3

                                     Eva

   Astăzi, am stat mai mult în camera mea de hotel. De dimineață nu am mers la restaurant pentru a servii micul dejun ca tot restul lumii, nu îmi place îmbulzeala, mai ales dimineața când sunt de abia trezită. Ci m-am apucat să îmi pregătesc singură micul dejun. Îmi place foarte mult să gătesc, atunci când mama nu era acasă, trebuia ca cineva să prepare mâncarea pentru mine și fratele meu, iar cum mama nu dădea cu zilele pe acasă, doar eu eram cea care avea grijă de noi și de casă. M-am maturizat mai devreme de cat ar fi trebuit să o fac, cu toate ca pe atunci sigur nu o făcusem.
   Ziua a trecut repede, nu am ieșit afară, astăzi am avut cheful de a sta înăuntru, dar mâine, mâine sigur voi ieși, trebuie să vizitez ce mi-am propus și nu o pot face din camera de hotel.
   Am comandat mâncare chinezească. De 15 minute aștept să ajungă, pe site scria ca în 10 minute va ajunge comanda, prostii! Imediat realizez ca nu am banii la mine și ca sunt tocmai în dormitor, nu vreau sa îl las să aștepte la ușă. Am lăsat ușa crăpată, dar nu cred ca va intra cineva așa rapid. Dau o fugă în dormitor pentru a lua banii. Aud ușa cum scârțâie deschizându-se lent, o fi curierul.
   -Da? Cine e? Vin imediat! Spun pe un ton mai jos decât cel normal, nu știu de ce
   Așa cum credeam, ușa este deschisă încet de o persoană. Nu pot vedea cine este, încă sunt cu spatele căutându-mi portofelul, parcă a intrat în pământ.
   -Eva? Aud o voce masculină și groasă, asta nu este curierul!
   Această voce îmi pare cunoscută, chiar foarte cunoscută. Am sperat ca dacă voi venii aici, nu voi da ochii cu el, am sperat ca s-a detașat de trecut și ca s-a mutat undeva departe, dar m-am înșelat. El  stă chiar aici. Aici în fața mea!
   Imediat ce îmi aud numele si realizez cine l-a pronunțat mă întorc într-o secundă.
   -Tu...nu se poate, tu aici? Ce cauți aici? Mai ales aici, peste mine, în CAMERA DE HOTEL!
   Pronunț ultimele 3 cuvinte pe un ton mai ciudat, sperând să îl fac să se simtă prost și să plece cat mai repede din fața ochilor mei, dar el, el nu are nicio reacție. Nimic!
   -Scuze, îmi pare nespus de rău, așteptai pe cineva?
   La fel de arogant!
   -Sigur nu pe tine, speram să nu te mai văd vreodată!
   Și speram sa nu îl mai privesc vreodată în ochii ăia hazel, speram să nu îi mai simt vreodată parfumul Dior Sauvage, speram să nu îl mai simt prin preajma vreodată!
   -Păi, nici eu nu mă așteptam să te găsesc aici, credeam ca te-ai mutat, de tot. Dar te găsesc aici și chiar camera asta, Eva?
   -Asta era cea liberă, pe asta am primit-o.
   Prostii! Puteam să cer altă cameră, oricare altă cameră, dar nu am făcut-o.
   -Da, sigur, te cred pe cuvânt!
   -Până la urmă, ce cauți aici? Ai intrat peste mine, în camera de hotel. Te-aș ruga să pleci. Pot chema paza sau dacă nu, voi vorbii cu CEO-ul reședinței, îmi este prieten bun, ne înțelegem bine. Te poate da afară imediat!
   O să îmi crească nasul mai mare decât al lui Pinocchio după seara asta!
   -Serios? Tu și CEO-ul sunteți prieteni buni? Ce să vezi, și eu la fel. Dacă l-aș chema aici, să discutăm toți, dar stai, sunt chiar aici, Eva.
   Cum adică e chiar aici? O doamne! Îmi pică fața. El e CEO-ul hotelului. Îmi vine să îmi scufund capul în perne de rușine. Am mințit ca sunt prietenă cu CEO-ul, iar el știe. Știe ca l-am mințit. Cred ca știa de la bun început ca mint, dar m-a lăsat să termin.
   -Să înțeleg ca tu ești CEO-ul? Spun pe un ton mult mai ciudat decât ar fi trebuit să fie.
   -Da, eu sunt. Nu știam ca suntem așa buni prieteni, se apropie de mine cu pași lenți, Eva...mi-a fost dor de tine!
   Sună soneria. Fix la țânc. Salvată de clopoțel.
   -Acesta trebuie să fie curierul, am comandat mâncare, scuză mă, spun lăsându-l să se dea la o parte din fața mea pentu a trece.
   Încă nu pot să cred ca acest om stă în camera mea. După atâta timp, am crezut ca nu îl voi mai vedea niciodată, speram să nu îl mai văd niciodată.
   Atunci când am plecat din L.A. am sperat ca nu îl voi mai vedea. Când m-am mutat în New York, viața mea a devenit mai bună. Acolo nimeni nu m-a știa, aveam o viață liniștită și încă o am, doar ca, în New York. M-am mutat în New York ca să scap de trecut, să scap de el, pentru totdeauna. Și acum, fix când credeam ca viața mea e din ce în ce mai bună, totul s-a ruinat, de când i-am auzit vocea, din nou.
   O să spuneți ca exagerez, dar dacă ați fi în locul meu, dacă o secundă v-ați întoarce în trecutul meu, în trecutul nostru, ați regreta!
   Ușa a rămas deschisă în urma bărbatului care a intrat peste mine, nu vreau să îi rostesc încă numele, nu pot. Curierul stătea în fața ușii, cu două pungi cu mâncare în mână. Brusc pofta mea de mâncare s-a dus, i-au pungile, îi dau banii, apoi pleacă. Închid ușa de la intrare după el, apoi pun pungile cu mâncare pe blatul de la bucătărie și mă așez la un scaun pentru a am liniștii.
   -M-ai lăsat singur acolo, credeam ca te întorci, să discutăm, îmi spune așezându-se pe celălalt scaun al mesei.
   -Să discutăm? Despre ce am putea discuta noi doi? Credeam ca totul s-a încheiat, așa am stabilit, Grey.
   Uite ca i-am rostit numele.
   Nu spune nimic. Se uita in gol, e îngândurat.
   S-a schimbat destul de mult m, pare ca s-a maturizat, in sfârșit. Și-a lăsat barba sa crească, chiar dacă îl enerva acum mult timp, acum văd ca îi place. Și îi stă chiar bine. Spunea ca nu îi place sentimentul, spunea ca îl irită. Să îl văd acum cu barba, este destul de ciudat, este ciudat să îl văd pe el, după atâta timp. Să îi văd chipul fermecător.
   -Nu vreau să discutăm, cel puțin nu acum, spun văzând ca el nu mai zice nimic. Dacă vrei să pleci, pe mine nu mă deranjează, aș vrea să mănânc în liniște.
   Nu îmi e foame. Nu o să mănânc. Vreau doar să pleci.
   Se uita la mine și nu spune nimic. E șocat. Tocmai l-am dat afară.
   -Bine, poftă bună. Apropo, avem restaurant aici, preferatul tău, apune apoi închide ușa după el.
   De obicei, ca să mă liniștesc, merg la o plimbare de seară cu prietenele mele. Am nevoie de ele, mai ales în momentele astea, mi-ar fi prins bine o plimbare alături de ele, acum!