Un ultim sarut

2

    Grey

   Mereu exista o zi pe săptămână când e cel mai aglomerat și o zi în care nu vine nimeni și hotelul e pustiu.
   Astăzi, e una din zilele când hotelul nu e nici gol, dar nici plin. Îmi plac zilele astea, dar cel mai mult îmi place cele pline, când fac profitul.
   Și dacă vă întrebați cine sunt, eu sunt Grey, patronul hotelului Ladera, din L.A.
   Mi-am început afacerea acum 9 ani și de atunci îmi merge foarte bine, chiar încep să avansez pe zi ce trece și asta mă face mândru.
Astăzi m-am trezit la 7, ceva foarte neobișnuit pentru mine, deoarece sunt un om matinal și mereu mă trezesc la ora 6. În acești 9 ani, în fiecare zi m-am trezit la ora 6.
După ce mă dau jos din pat, mă duc să îmi fac un duș rece, apoi mă voi duce direct la hotel. O să mănânc acolo micul dejun.
   Îmi parchez mașina pe locul meu privat, apoi mă dau jos.
   -Bună dimineața, domnule Grey, spune Eugen foarte politicos.
   -Bună dimineața, domnule Eugen.
   Mereu mi-am respectat angajații și le-am vorbit așa cum și ei îmi vorbesc mie. Politicos.
   -Am crezut ca astăzi nu veniți, deoarece este trecut de 7, iar dumneavoastră nu ați lăsat niciun mesaj.
   -Îmi pare rău de asta, am întârziat și nu am mai apucat.
   De obicei le spun angajaților mei când nu vin, pentru a se ocupa alții de treburile mele.
   Eugen a rămas la locul lui, iar eu am mers la recepție.
   -Bună dimineața, domnișoară Mia.
   Mia este o fată în jur de 20 de ani, lucrează aici de aproximativ 3 ani, și devine din ce în ce mai bună în ceea ce face. În afară de recepție, întreține și treburile restaurantului și se ocupă cu actele mărfurilor.
    -Bună dimineața, domnule Grey! O zi mai grea astăzi?
   -Cu siguranță ne vom descurca orice ar fi. Spun apoi ea începe să radă.
   Nu am înțeles ce e amuzant. Nu am simțul umorului. Eu nu zâmbesc.
   Nu mai spun nimic și plec înspre restaurant.
   Câțiva oameni își luau micul dejun, iar alții doar veneau să își bea cafeaua.
   -Bună dimineața, domnule! Cu ce vă servim astăzi?
   -Bună dimineața, ca de obicei, Marco!
   -Am înțeles, comanda dumneavoastră va ajunge în câteva momente.
   Spune apoi se întoarce pe vârfuri și pleacă.
   Astăzi nu mi-am verificat telefonul, așa ca decid să o fac acum.
   Nimic nou. Doar câteva e-mail-uri de la firme de marketing și altele. Și cum nu am rețele sociale, decid să îl închid înapoi.
   -Domnule? aud o voce destul de timidă în spatele meu, dar tot atât de cunoscută.
   Când mă întorc era un angajat de la etaj.
   -Da? S‐a întâmplat ceva?
   -Jimmy m-a rugat să vă spun ca..
   Jimmy, ca să înțelegeți, Jimmy este angajatul problemă. Nu am nevoie de așa ceva în firma, așa ca, cu ultima ocazie când îl văd, îl voi concedia.
   -...ca ar dorii sa îl lăsați să stea acasă câteva zile. Este bolnav din câte am înțeles.
   -Altceva mai dorești?
   -Nu domnule! spune apoi pleacă rapid.
   Mereu a fost speriat de mine, dar în același timp m-a făcut mândru de multe ori. Nu face cine știe ce, dar este de ajutor în comparație cu Jimmy.
   Jimmy a fost angajat aici mai mult din mila, deoarece acasă a rămas cu  2 copii de crescut după ce soția lui a murit de cancer. Dar este un om pierdut de când a început cu alcoolul și cu jocurile de noroc. I-aș ajuta familia cu tot ce pot, dar pe el când îl văd în halul în care este, nu.
   -Comanda dumneavoastră! spune chelnerul în timp ce îmi aseară farfuria pe masă.
   -Mulțumesc, Marco! Apropo, știi ceva de Jimmy?
   -Domnule, m-a rugat să vă spun să îl învoiți din motive personale aparent. Nu a vrut să îmi spună din ce cauză, dar cu toții cred ca știm.
   Dau aprobator din cap apoi pleacă.
   După ce am mâncat, decid să mă duc în biroul meu.
Sunt sigur ca astăzi va fi o zi lungă.
Decid să mă ocup mai târziu de problema cu Jimmy. Acum am de încheiat niște contracte.
După aproximativ jumătate de oră de lucru, cineva ciocane la ușa mea.
-Intra!
-Bună ziua, Domnule!
-Bună ziua, s-a întâmplat ceva?
-Pai, domnule acum 10 minute am primit un telefon cum ca mama mea a decedat, spune trist uitându-se in gol.
Știu sentimentul. Doar ca nu pentru mama mea, fiindcă eu nu am avut mama, sau cel puțin eu nu am avut familie. Sau mai bine spus, am avut, dar nu am putut avea grijă de ea, și a dispărut.
-Am înțeles! Iar aici, în biroul meu, ce dorești? Îți voi da liber până când termini cu toate treburile, din salariu nu ți se va scădea nimic. După cum bine știi, la pierderea unui membru din familie se adaugă în plus la salariu pe luna respectivă. Altceva mai dorești?
-Domnule, vă mulțumesc enorm! Nu știu ce m-aș fi făcut dacă..., dar nu îl las să termine.
-Asta îmi e meseria. Nu sunt doar un simplu patron, toți de aici suntem o familie, iar familia se respectă, spun apoi el apleacă capul în jos.
-Vă mulțumesc domnule! La revedere! spune apoi iese.
Omul acesta este unul dintre cei mai bun din firmă. Poate ca ar fi trebuit să îi măresc salariul pe două luni, din câte știu soție nu are, stătea doar cu mama sa.
Decid sa o sun pe agenta mea, Ranya.
-Da domnule?
-Ce știi despre Michel?
-Mama lui a decedat acum 15 minute. Iar cum mama lui a murit, el a rămas cu toate datoriile, iar unde locuiau ei este în chirie, pe numele mamei sale. Aparent nu are unde să locuiască.
-Plătește-i toate datoriile! Sună-l și aranjează o întâlnire mâine la ora 7. Fă cumva și ia legătura cu proprietarul apartamentului. O să vreau să îl cumpăr, pe numele lui bineînțeles.
-Da domnule, altceva?
-Nu, o zi bună Ranya!
-Asemenea și dumneavoastră! apoi închide.
Venind vorba de familie, mi-am adus aminte de momentele frumoase din viața mea. Niciodată nu voi mai avea parte de ele, oricât de mult mi-aș cere iertare niciodată nu mă va putea ierta, niciodată nu o voi mai putea atinge.
Decid să mă duc în apartamentul unde ma liniștesc de fiecare dată. Acolo merg doar eu, nu este pus pe nu închiriați deoarece ar ridica semne de întrebare, dar angajata mea, știe de el și va spune mereu ca e deja ocupat. Așa nimeni nu va știi nimic.
Aici îmi găsesc liniștea de fiecare dată când simt ca o iau razna. Doar stând în acel pat și uitându-mă pe tavan, amintindu-mi de tot, de cat de frumoasă era, de cât de mult o iubeam și mă iubea, mă liniștesc
Dar niciodată nu mă voi ierta eu pentru ce am făcut. Mi-am pierdut singura familie pe care o aveam.
De mic copil părinții mei m-au prăsit, lăsându-mă în fața unui orfelinat. Nici măcar nu le-a păsat să mă ducă măcar înăuntru. După multe căutări i-am găsit, nu m-am răzbunat, soarta o făcuse deja înaintea mea. Aș fi vrut să le spun în față multe, și să le arăt ce am ajuns acum, dar nu ajungeam ceea ce sunt astăzi dacă ea nu ar fi fost acolo pentru mine, să mă susțină în tot ceea ce făceam.
Mereu am cheile de la camera 22 etajul 3 la mine. Niciodată nu m-am dus să le cer, ar ridica semne de întrebare. În ultimul an, am fost de prea multe ori aici.
   Bag cheia în ușă, dar spre surprinderea mea, era descuiat.
   -Ce naiba?
   Decid să intru. Aici nimeni nu face curat. Eu fac totul. Nimeni nu are ce căuta aici, în camera asta.
   Aud o voce din camera, decid să ciocan totuși. Dacă e un hoț, ceea ce nu este, nu are pe unde să fugă. Doar am 1,95.
   -Da? Cine e? Vin imediat, vocea asta îmi este prea cunoscută.
   Poate prea cunoscută, doar dacă... dar nu se poate, e imposibil.
   Împing în ușă încet. Se deschide cat să văd cine este înăuntru.
   E imposibil. Am murit? Pentru ca sigur sunt in iad, Dumnezeu mă pedepsește cu ceea ce iubesc.
   -Eva?