În vremea veche, pe cînd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu calca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pămîntului în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gînditor ca miazanoaptea şi avea o împărăteasa tinără şi zîmbitoare ca miezul luminos al zilei.
Cincizeci de ani de cînd împăratul purta război o un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoților ura şi vrajba de singe. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrînit, slăbit de lupte şi suferinţe împărat ce-n viața lui nu risese niciodată, care nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului, nici la surisul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bätrine și glumeţe a ostaşilor înālbiți în bātālie şi nevoi. Se simțea slab, se simțea şi murind si n-avea cui si lese moştenirea urei lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lîngă împărăteasa tînără pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvîntat trist mergea la război cu inima neimblinzită; şi împărăteasa sa, rămasă singură, plingea cu lacrimi de văduvie singuratatea ei. Pärul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sinii ei albi şi rotunzi, şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o față mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trägeau împrejurul ochilor şi vine albastre se trägeau pe faţa ei albă ca o marmură vie. Sculata din patul ei, ea se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegînde, icoana îmbrăcată în argint a Maicei durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenuncheate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreața ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adincul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunati. Trecu o lună, trecura dous, trecură nouă, şi împäräteasa făcu un ficior alb ca spuma laptelui, cu părul bālai ca razele lunei. Împăratul surise, soarele surise şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie, vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.
Şi-i puse mama numele Fät-Frumos din lacrimii. Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cît alţii într-un an..
Cind era destul de mare, puse si-i facă un buzdugan de fier, il aruncă în sus de despică bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic, şi buzduganul se rupse-n douii. Atunci puse si-i facii altul mai greu, il aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunei; cüzînd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Fat-Frumos îşi luă ziua bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmanea pe tati-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de pastor, cameșă de borangic, țesută în lacrimele mamei sale, mindrā pālārie cu flori, cu cordele și cu margele rupte de la gîturile fetelor de-mpărați, îşi puse-n briul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, când era
soarele de două sulije pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul şi-l arunca si spintece nourii, de cădea departe tot cale de- o zi. Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cîntecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi turburau adincul, ca să-şi azvirle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde si-l audă, fiecare din ele si poată cinta ca dinsul cînd vor sopti väilor şi florilor.
Riurile se ciorăiau mai în jos de brîiele melancolicelor stince, învățau de la păstorul împărat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amuțiți pe crestetele seci și sure a stincelor nalte, învățau de la el ţipătul cel plins al jelei. Steteau toate uimite pe când trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; şi-n piepturile păstorilor tineri, răzimați c-un cot de o stîncă şi co mină pe bită, încolţea un dor mai adinc, mai întunecos, mai mare dorul voiniciei. Toate steteau în loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmărind cu cîntecul dorul inimii lui, şi cu ochii buzduganul, ce sdipea prin nori şi prin aer ca un vultur de ojel, ca o stea näzdrävană.
Cînd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cazînd, se izbi de o poartă de aramă și făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărîmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într- un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era un nisip de aur, iar în mijlocul lui, pe o insula de smarand, incunjurat de un cring de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mindru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă atît de lucie, încât în ziduri räsfringea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurita veghea pe undele limpezi ale lacului lîngă poartă; şi-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cîntece mindre şi senine. Făt-Frumos se sui-n luntre şi, vislind, ajunse pînă la scările de marmură ale palatului. Pätruns acolo, el vāzu în boltele scărilor candelabre cu sute de braje, şi-n fiecare bra ardea cite o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era înalti, susținută de stilpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din cite-un singur märgaritar mare, iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau d
frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur bătut cu diamante şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopți de vară. Dar mai mîndru era Fät-Frumos
-Bine te-am gasit, împărate, deși mi tem că nu te-oi läsa cu bine, pentru că am venit si ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu. -Ban-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeuna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune läutarilor să zică şi cuparilor să împle cupele cu vin şi-om lega frăție de cruce pe cât om fi și-om trai. Şi se sărutară feciorii de-mpărați în urările boierilor, şi băură, şi se sfătuiră. Zise împăratul lui Fat-Frumos:
De cine-n lume te temi tu mai mult?
De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu?
- Eu iar de nime, afara de Dumnezeu şi de Mama-pidurilor. O babä bätrină şi urită, care îmbli prin împărăţia mea de mînă cu furtuna. Pe unde trece ea fața pămîntului se usucă, satele se risipesc, tirgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am ispravit nimica. Ca să nu-mi prāpādească toată împărația am fost silit si stau la-nvoială cu ea şi si-i dau ca bir tot al zecilea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birul. Cînd sună miazănoaptea, fețele mesenilor se posomorīră, căci pe miazănoapte călare, cu aripi vintoase, cu faja zbircită ca o stîncă buhavă şi scobită de păraie, c-o pădure n loc de pär, urla prin aerul cernit Mama pidurilor cea nebuni. Ochii ei doui nopți turburi, gura ei un hau cascat, dinții ei şiruri de pietre de mori. Cum venea vuind, Fät-Frumos o apucă de mijloc și o trinti cu toată puterea într-o piuă mare de piatra peste piuā prāvāli o bucati de stîncă, pe care o lega din toate părţile cu şepte lanțuri de fier. Inauntru baba şuiera şi se smulgea ca vîntul închis, dar nu-i folosea nimica.
Veni iar la ospát; cînd prin bolțile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-pădurilor, neputind si iasi, trecea peste ape cu piuä cu tot şi-i brāzda fața în două dealuri. Şi fugea mereu, o stîncă de piatră îndrăcită, rupindu-şi cale prin păduri, bräzdind pămîntul cu dīra lungă, pînă ce se făcu nevăzută în depărtarea nopții. Fät-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luindu-şi buzduganul de a umar, merse mereu pe dira trasi de piuā, pină ce ajunse ling-o casă frumoasi, albi, care steclea la lumina lunei în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi şi luminau albastre, roşie închise şi albe, iar pintre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină şi un cintec nesfirşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor si a albinelor, îmbătau gradina şi casa. Līnga prispä steteau două butii cu apii, iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lasate pe spate, pe cind o cunună de märgäritärele era aşezată pe fruntea ei netedä. Luminati de razele lunei, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lină ca argintul torcea un fir de o mătase albä, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiera ærul, decit a fir de tort. La zgomotul uşor al paşilor lui Fit-Frumos, fata-şi ridica ochii albaştri ca undele lacului.
-Bine-ai venit, Fät-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi, cat e de mult de cînd te-am visat... Pe cînd degetele mele torceau un fir, gîndurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu ma iubeam cu tine, Fät-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ți jes o haina urzită în descîntece, batuta-n fericire so porți... si te iubești cu mine. Din tortul meu ți-aş face o haina, din zilele mele, o viaţă plină de desmierdari. Astfel, cum privea umilită la el, fusul îi scăpă din mină şi furca căzu alături cu ea. Ea se sculă şi, ca ruşinată de cele ce zisese, minile ei spinzurau în jos ca la un copil vinovat şi ochii ei cei mari se plecară. El se apropie de ea, c-o mină îi cuprinse mijlocul, iar cu cealaltă îi desmierdă încet fruntea și părul şi-i şopti:
Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea?
A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinind; må vei iubi tu acumą, cind ştii a cui sunt? Ea încunjură cu amindouă brațele ei goale grumazul lui și se uită lung la el, în ochii lui. Ce-mi pasi a cui ești, zise el, destul că te iubesc.
Dacă mă iubeşti, să fugim atunceą, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; dacă te-ar gasi mama, ea te ar omori, şși dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş muri şi eu.
- N-aibi frici, zise el zîmbind şi desfäcîndu-se din brațele ei. Unde-i mumi-ta?
De când ai venit, se zbuciumă în piua în care-ai încuiat-o tu și roade cu colții la lanțurile ce-o închid.
Ce-mi pasi! zise el räpezindu-se si vadă unde-i. - Fat-Frumos, zise fata, și două lacrimi mari străluciră în ochii ei, nu te duce înci! Să te-nvät eu ce să facem ca să învingi tu pe mama. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Så le mutām una în locul alteia. Mama, cînd se luptă cu vrăjmaşii ei, strigă cînd oboseşte: "Stäi, să mai bem cite-oleacii de apa!" Apoi ea bea putere, în vreme ce duşmanul ei numai apă. De aceea noi le
mutăm din loc: ea nu va şti şi va bea numai apă în vremea luptei cu tine.
Precum au zis, aşa au şi făcut.
Babą de venin, se smulse o dată din piuā-n sus şi rupse lanțurile, lungindu-se slabă şi mare pinä-n nori.
El se răpezi după casi. Ce faci, babi? strigă el.
-A, bine că mi-ai venit Fät-Frumos! zise ea, făcîndu-se iar scurtă, ia, acum hai la luptă, acu om vedea cine-i mai tare!
- Hail zise Fät-Frumos
Baba-l apucă de mijloc, se lungi răpezindu-se cu el pînă-n nori, apoi îl izbi de pămînt şi-l băgă în ţărînă pîn-în glezne. Fät-Frumos o izbi pe ea şi o băgă-n pămînt pînă în genunchi.
- Stai, si mai bem apii, zise Mama-pädurilor ostenitä. Stătură şi se răsuflari. Baba bau apă, Fät-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins îi cutreieră cu fiori de răcoare toți muşchii şi toate vinele lui cele slăbite.
C-o putere îndoită, cu brațe de fier, o smunci pe babă de mijloc şi-o bäga-n pamint pinä-n git. Apoi o izbi cu buzduganul în cap şi-i risipi creierii. Cerul încărunți de nouri, vîntul începu a geme rece şi a scutura casa cea mică în toate încheieturile capriorilor ei. Şerpi roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor, apele păreau că îatră, numai tunetul cinta adinc, ca un proroc al pierzării. Prin acel întuneric des şi nepătruns, Fät-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu pär de aur despletit, rätäcind, cu minile ridicate şi palida. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu brațele lui. Ea căzu ca moartă de groazi pe pieptul lui, şi minile ei reci s-ascunserii-n sinul lui. Ca si se trezească, el ii sărută ochii. Norii se rupeau bucăți pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite, iar pe sînul lui, Fat-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite ochii miresei lui. El o lua pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sinul lui şi părea ci adormise. Ajuns lîngă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducind-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarbă, fîn cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care o aşeză ca-ntr-un cuib. Soarele, ieşind din räsärit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, fața ei de-o paloare umedă ca ceara cea albi, minile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fîn, ochii mari, închişi şi adīnciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Fat-Frumos presura cîteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede o mare, soarele o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor înviosate o făceau să doarmă mult şi lin, însoțită în calea visurilor ei de glasul cel plins al fluierului. Cînd era soarele-n amiazi, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzîndu-se somnoroasă, zise încet şi zîmbind:
Tu aici eşti?
- Banu sunt aici, nu vezi că nu sunt aici? zise el mai lācrämind de fericire Cum şedea el lîngă ea, ea-şi întinse un brat şi-i cuprinse mijlocul.
- Hai, scoală, zise el desmierdind-o, e ziua-n amiaza-mare.
Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmura al împăratului. El o duse la împăratul şi i-o arătă, spuindu-i că-i mireasa lui. Împăratul zimbi, apoi îl luă de mină pe Făt-Frumos, ca şi cînd ar fi vrut să-i spuie ceva în taină, şi-l trase la o fereastră mare, pe care vedea lacul cel întins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uită uimit pe luciul lacului şi ochii i se împlură de lacrimi. O lebădă îşi înălţase aripele ca pe nişte pînze de argint și cu capul cufundat în apă sfişia faţa senină a lacului.
Plîngi, împărate? zise Fät-Frumos. De ce?
- Făt-Frumos, zise împăratul, binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricât de scumpă mi-ar fi, şi cu toate astea vin să-ți cer şi mai mult.
- Ce, împărate? - Vezi tu lebāda ceea îndrăgită de unde? Tinär fiind, aş trebui să fiu îndrăgit de viață, si, cu toate astea, de cîte ori am vrut să-mi fac sama... lubesc o fată frumoasă, cu ochii gînditori, dulce ca visele mării fata Genarului, om mîndru şi sălbatic ce îşi petrece viaţa vînînd prin păduri bătrîne. O, cît e de aspru el, cît e de frumoasi fata lui! Orice încercare de a o răpi a fost deşartă. Încearcă-te tu!
Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decît zilele, mai scumpă decît mireasa - Împărate pré luminate, din cîte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela că Făt-
Frumos ţi-i frate de cruce. Hai, că mă duc eu să răpesc pe fata Genarului. Şi-şi luă cai ageri, cai cu suflet de vînt, Fät-Frumos, şi era să plece. Atunci mireasa lui - Ileana o
chema îi zise încet la ureche, sărutîndu-l cu dulce:
- Nu uita, Fät-Frumos că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plinge.
El se uită cu milă la ea, o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrățoşările ei, se avîntă pe şeaua calului şi plecă în lume.
Trecea prin codri pustii, prin munți cu fruntea ninsă, şi cînd răsărea dintre stînci bătrîne luna cam palidă, ca faţa unei fete moarte, atunci vedea din cînd în când cîte-o streanţă uriaşă atârnată de cer, ce încunjura cu poalele ei vîrful vreunui munte o noapte sfîrticată, un trecut în ruină, un castel numai pietre şi ziduri sparte. Cînd se lumină de ziuă, Făt Frumos vede ca şirul munţilor dă într-o mare verde şi întinsă, ce trăiește în mii de valuri senine, strălucite, care treieră aria mărei încet şi melodios, pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului şi în verdele mării. În capătul şirului de munţi, drept asupra mărei, se oglindea în fundul ei o măreață stîncă de granit, din care răsirea ca un cuib alb o cetate frumoasi, care, de albă ce era, părea poleită cu argint. Din zidurile arcate räsäreau ferestre strălucite, iar dintr-o fereastră deschisă se zăreą, printre oale de flori, un cap de fată, oacheş şi visitor, ca o noapte de vară. Era fata Genarului. Bine ai venit, Făt-Frumos, zise ea, sărind de la fereastră şi deschizînd porţile mărețului castel, unde ea locuia singură ca un geniu într-un pustiu, astă-noapte mi se părea că vorbesc co stea, şi steaua mi-a spus că vii din partea împăratului ce mă iubeşte. În sala cea mare a castelului, în cenuşa vetrei, veghea un motan cu şepte capete, care când urla dintr- un cap s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din câte șepte, s-auzea cale de septe zile. Genarul, pierdut în sălbatecele sale vînători, se depărtase cale de-o zi. Făt-Frumos luă fata în brațe şi punînd-o pe cal, zburau amîndoi prin pustiiul lungului mărei ca două abie văzute închegări ale văzduhului. Dar Genarul, om nalt şi puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
Ce e? îl întrebă Genarul pe calul năzdravan. Ti s-a urît cu binele?
Nu mi sa urît mie cu binele, ci detine-i rău. Fat-Frumos ti-a furat fata
Trebuie să ne grăbim mult ca să-i ajungem? Să ne grăbim şi nu pré, pentru că-i putem ajunge. Genarul încălică şi zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiţilor. În curînd îi şi ajunse. Să se bată cu el, Fät-Frumos nu putea, pentru că Genarul era creştin şi puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu.
