Pentru Ayanna Rainray mereu a fost o plăcere să se plimbe în miez de noapte sub picăturile reci ale ploii de vară. Ochii ei cenușii erau ca niște două stele fără lumina lunii în căutarea băiatului care i-a fost luat de către moarte într-o zi.
Pe de...
Ajunsesem ambii la un pod șubred ce se întindea peste o prăpastie adâncă, scăldată într-o ceață densă. Construit din scânduri de lemn putrezit, fiecare pes pe care cei doi îl luau scotea la iveală un scârțâit temelor asemena unui scâncet, de parcă structura însăși se temea de prezența mercenarului din fața mea.
Simțeam cum fiecare fibră din corpul meu uman tremura lângă existența lui, poate din cauza fricii sau era doar faptul că se apropia tot mai mult de marginea podului.
Se oprește, privind în jos la abisul ce părea să cuprindă un infinit. Buzele i se curbară într-un zâmbet răutăcios, aproape amuzat.
- Ce-i? întreb eu suspicios.
- Cât de mult ții la viața ta?
O tachinare. Bineînțeles, nodul ce mi s spuse în gât dispăruse, transformat într-o rușine mult prea puternică, plină de un extaz nebunesc.
- Mult.
- Perfect, spuse el, apucându-se de balustradă, privind în jos ca un nebun. Dacă asta e ultimul tău moment pe lumea asta, atunci vei muri într-un mod patetic.
Spusese el, apoi sare de pe pod, căzând în gol fără niciun plan. Oare chiar mă lăsase singură aici?
Lupul lui apăruse din umbră, trupul lui păzit de ceața densă luminându-i ochii acum aurii, sălbatici, și botul mâzgălit de sânge argintiu.
Mârâise, apoi se dăduse înapoi, privindu-mă ca o pradă cuminte. Își linse botul, dinții lui demonici și ascuțiți strălucind in lumina lunii.
Sari, viperă, îmi șoptise Arcașul la ureche. Ești prea drăguță să mori acum.
Înghit în sec, apucând balustrada strâns, ferindu-mi privirea de la lup și sărind înainte ca el să sară cu un urlet ascuțit asupra locului unde mă aflasem eu acum câteva secunde.
✭✭✭
Cădeam in gol, aerul răvășindu-mi părul și mânecile tunicii ridicându-mi-se până la coate.
Nu vedeam finalul.
Nu vedeam pământul.
Priveam în sus, văzând doar lumina lunii ce mă chema la ea într-un mod ciudat, hipnotic.
Haide la mine, murmura ea în mintea mea. Vino la mine, copilă.
Închisesem ochii, apoi îi deschisesem din nou, pupilele mărindu-mi-se la realizarea cruntă. Puteam să cad la nesfârșit - nimeni nu mă putea salva.
Uitându-mă în sus, am văzut cum o rază de lumină a lunii pătrundea prin craterul mare, vorbind în șoapte incoerente.
Fără să-mi dau seama, lovesc pământul. Nu. Lovesc un trup dur ce căzuse sub mine - un piept cald, o piele fierbinte, o răsuflare grea.
Geme ușor. Îmi ridic capul, iar obrajii îmi luaseră foc când dau de niște ochi verzi ce străluceau chiar și într-un întuneric atât de primejdios.
Pe coroana lui Lucyx!
Aș prefera să mă ardă pe rug decât să-l aud gemând sub mine. Poate că nu era de plăcere, dar dacă aș gândi puțin mai mult decât ar trebui, mi-aș fi dat seama că nu sunt atât de grea imediat ce m-a prins de șold iar el s-a ridicat în șezut, punându-mă în poala lui.
- Nu e frumos să lovești oamenii, blondo, rostește el.
Se sprijină pe coate, uitându-se la mine cu ochi plictisiți, dar cu o intensitate mare. Poate era privirea lui sau poate modul intens în care mă observa, trimițându-mi mii de fiori pe șira spinării.
Spre surprinderea mea, trupul îmi era relaxat. Ușor apăsată de pieptul lui, fețele noastre la niște centimetri ce păreau să nu existe decât în văzul întunericului ce ne învăluia.
Își linse ușor buzele cu vârful limbii - o mișcare ușoară, imperceptibilă pentru cineva care era departe de el. Dar eu eram aproape. Și la naiba, îi simțeam respirația caldă și furioasă pe chip.
- Știi, m-aș obișnui să te țin așa.
Inspir adânc, fără să rup contactul vizual cu el. Poate eram o fată rea pentru că stăteam atât de aproape de un bărbat. Era păcat în afara căsătoriei. Dar oare era păcat să simți așa dorință primordială până în adâncuri neexplorate?
Eram pare o fată rea că mă gândeam la fiecare lucru pe care doream să mi-l facă în acest întuneric? Eram o fată rea pentru că simțeam cum ceva în mine se trezea și dădea libertate unei umezi încinse între coapsele mele?
Rânjise, probabil punând cap la cap tot ceea ce gândeam acum. Atât de psihotic, atât de puternic, atât de profund.
- Ridică-te, cuvântase el înaintea mea, tonul lui devenind rece ca gheața. Nu doresc să-mi stric jucăria preferată decât dacă o arunc pe toți pereții.
Fără mai multe cuvinte, mă dăduse jos din poala lui, luându-și pumnalul și scrijelind niște însemne pe peretele de o culoare ruginie, apoi în fața noastră luaseră foc mii de torțe, luminându-ne calea.
- După tine, păpușa mea.
•❅──────✧❅✦❅✧──────❅•
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
