Pe marginea patului, cuprins de un tremur fin, Alex își ținea privirea ațintită asupra oglinzii din colțul camerei. Reflexia îi era perfectă, fiecare detaliu imitându-i cu precizie trăsăturile, dar totuși, ceva nu părea în regulă. Ochiul său experimentat nu știa ce să caute, dar sentimentul persista: ca și cum o altă prezență, ascunsă în spatele acelei sticle reci, îl analiza în tăcere. Simțea cum acea privire devenea tot mai insistentă, provocând un fior pe care nu-l putea ignora.
Se ridică brusc de pe pat, sperând că mișcarea avea să rupă vraja acelui moment bizar. De când începuse să aibă senzația că realitatea i se destramă? Amintirile îi păreau acum frânturi dispersate - conversații întregi cu oameni ale căror chipuri nu le putea vizualiza, locuri care îi păreau vag familiare, dar lipsite de detalii. În mintea lui se înfiripa o singură întrebare: Ce anume îi scapă?
Se întoarse către noptieră și ridică carnetul uzat. „Notează-ți tot", îi spusese psihologul. „Indiferent cât de banal, oricât de mică ar părea observația. Mintea are obiceiul de a-și construi capcane, iar singura noastră armă împotriva haosului este memoria." Alex zâmbi amar. Dar cum să ai încredere în amintirile tale, când ele se simt străine?
Carnetul era plin de însemnări fragmentate. Mâna lui tremurândă îi trăda neliniștea de fiecare dată când scria. Deschise la o pagină aleatorie și citi în grabă:
---
4 septembrie
„Am visat din nou aceeași cameră. O ușă pe care nu am îndrăznit să o deschid. Vocea îmi șoptea să nu o fac. Cine era acolo? Mi-era teamă. Cineva mă privea. Sau eram doar eu?"
---
Înghiți în sec. Camera... Își amintea camera din vis. Era o încăpere familiară, dar totuși necunoscută. Pereții păreau reci, îngropați într-o umbră densă, iar la mijloc se afla acea ușă masivă, cu o clanță veche de bronz. Niciodată nu îndrăznise să o deschidă, dar de fiecare dată se trezea cu sentimentul că ceva dincolo de ea aștepta să fie descoperit.
Simți o dorință bruscă, incontrolabilă, să afle ce ascundea acea ușă. Deschise carnetul la o altă pagină:
---
10 septembrie
„Oglinda a început să mă enerveze. Simt că ceva nu e în regulă. Amintirile mele se amestecă. Sau poate nu-s ale mele? Azi am văzut un păianjen uriaș în reflexie, dar când m-am întors... nimic."
---
Păianjenul. Un zvâcnet de panică îi trecu prin minte. Își amintea vag imaginea unui păianjen mare, contorsionându-se încet în colțul oglinzii, cu picioarele sale lungi și subțiri mișcându-se ca într-un dans grotesc. Dar era imposibil... sau poate că nu? Oglinda nu putea ascunde așa ceva, și totuși, senzația persista. Era ca și cum ceva ar fi vrut să-i atragă atenția.
Brusc, o bătaie scurtă și puternică în ușă îl făcu să sară din scaun. Încremenit, se întoarse, fixându-și privirea pe ușă. Cine ar putea fi la ora asta? Era trecut de miezul nopții. Se apropie cu pași nesiguri, fiecare mișcare făcându-i inima să bată mai tare. Fără să gândească prea mult, răsuci mânerul și deschise ușa.
Holul era gol. Lumina slabă arunca umbre alungite pe pereți, creând forme bizare. Dar ceva îl aștepta jos, pe prag: o bucată de hârtie îndoită. Se aplecă încet și o ridică. Deschise biletul cu degete tremurânde și citi.
„Amintește-ți."
Un singur cuvânt, dar care avea forța unui șoc electric. Își simți pieptul golindu-se de aer. Amintește-ți? Ce anume? Se trase înapoi, închizând ușa cu o mișcare bruscă. Instinctul îi spunea că cineva îl urmărea. Se întoarse și privi oglinda - reflexia era acolo, dar totul părea schimbat. Alex își ridică mâna încet și observă ceva care îi îngheță sângele: degetele din oglindă se mișcau cu o fracțiune de secundă mai târziu decât ale lui. Nu era o iluzie. Reflexia era întârziată.
CITEȘTI
Labirintul gandurilor
Mystery / ThrillerÎntr-o lume unde realitatea și iluzia se întrepătrund, un bărbat se trezește prins într-un joc psihologic pe care nu-l înțelege. Pe măsură ce explorează un trecut ce pare învăluit în ceață, își dă seama că amintirile îi sunt doar frânturi distorsion...
