Labirintul gandurilor

Capitolul 6. Revenirea la Bergen

Alex aruncă telefonul deoparte și se îndreptă către dulapul din colțul camerei. Fără să știe ce caută exact, mâinile i se mișcau mecanic, de parcă erau ghidate de o forță invizibilă. O geacă groasă, niște bocanci vechi și o lanternă. Tot ce-și putea imagina că ar avea nevoie pentru călătoria ce urma. O călătorie spre propriul trecut, spre ceva ce trebuia să fie uitat.

În mintea lui, numele „Institutul Bergen" pulsa ca un far de avertizare. Se simțea atras de acest loc la fel cum o molie este atrasă de flacăra unei lumânări. Știa că drumul până acolo va însemna confruntarea cu cea mai întunecată parte a ființei lui, dar ce altă opțiune avea? Dacă adevărul era cu adevărat acolo, printre acele ruine părăsite, trebuia să-l găsească.

Se grăbi să iasă din apartament, ignorând privirile curioase ale vecinilor care probabil îl văzuseră îmbrăcat la fel de grăbit și confuz în ultimele zile. Înăuntrul lui, un foc mocnit ardea mai intens cu fiecare pas pe care îl făcea spre mașină. O febrilitate pe care n-o mai simțise de mult îl împingea să plece, să conducă până când toate întrebările aveau să-și găsească răspunsul.

---

Călătoria până la Institutul Bergen dură mai puțin decât se așteptase. Autostrada goală și vremea sumbră contribuiau la o atmosferă de neliniște, ca și cum întregul univers complota să-l izoleze de orice realitate exterioară. Clădirea apăru pe neașteptate în fața lui, impunătoare și lugubră, cu silueta conturată de copacii scheletici care o înconjurau. Pereții de cărămidă se aflau într-o stare avansată de degradare, dar în ciuda stării sale, Institutul încă părea viu. Ca un animal rănit care își păzea teritoriul.

Alex coborî din mașină și simți instantaneu cum frigul îi pătrunde prin haine. Era un frig aparte, nu doar fizic, ci de parcă aerul însuși era impregnat de amintiri și suferință. În fața lui, poarta principală era închisă cu un lanț gros, iar curtea interioară era o întindere de iarbă sălbatică și garduri de sârmă ghimpată.

Un zăngănit slab se auzi din spatele lui. Se întoarse brusc, dar nu era nimeni. Doar vântul care șuiera printre crengi și foșnetul frunzelor. Își scutură capul, forțându-se să rămână concentrat.

„Nu ești singur aici, Alex," îi șopti o voce interioară.

Încercând să ignore senzația de neliniște, Alex se apropie de o gaură în gard pe care o descoperise. Se strecură prin ea cu ușurință, iar iarba uscată trosni sub picioarele lui. În față, intrarea în clădire era închisă, dar o fereastră spartă în partea laterală părea să fie suficient de mare pentru a se strecura prin ea.

Odată ajuns în interior, se simți brusc sufocat de amintiri. Pereții păreau să șoptească, ecouri ale strigătelor și plânsului unor suflete pierdute. Holul principal era acoperit de moloz și bucăți de tencuială căzută. Fără să-și dea seama cum, simți că știe unde trebuie să meargă. Urcă treptele prăfuite, ignorând pericolul căderii și ajunse la un coridor lung, luminat slab de ferestrele murdare.

La capătul coridorului, o ușă întredeschisă îl atrase. „SALA DE TERAPIE - CAM. 17". Un loc pe care îl știa, deși nu-l mai văzuse niciodată. Sau, poate, îl văzuse, dar nu-și putea aminti?

Cu inima bubuind, Alex împinse ușa. Înăuntru era o cameră mică, mobilată simplu: un pat, o masă cu o lampă spartă și, în colț, o oglindă mare, acoperită de o pânză neagră. Un frig inexplicabil îi invadă oasele, ca și cum camera își păstrase răceala vechilor suferințe.

Fără să-și dea seama ce face, își întinse mâna spre pânză și o trase deoparte.

Reflexia lui era acolo, dar ceva era profund greșit. Imaginea din oglindă nu era doar o simplă reflectare - era o entitate în sine. Alex din oglindă zâmbea, dar zâmbetul său era rigid, de parcă fusese forțat.

„Mă întrebam când vei veni, Alex," spuse el din reflexie, iar cuvintele îi sunară distorsionat, ca și cum ar fi venit din adâncurile unui abis. „Am așteptat mult."

Alex făcu un pas înapoi, inima bătându-i atât de tare încât o simțea până în vârful degetelor. „Cine... cine ești?"

„Sunt ceea ce ai lăsat în urmă," spuse figura din oglindă, iar contururile sale începeau să devină din ce în ce mai clare. „Amintirile tale, suferințele tale, toate lucrurile pe care ai încercat să le îngropi. Dar nu poți să scapi de mine. Am fost mereu aici."

Într-un moment de disperare, Alex ridică lanterna și o îndreptă spre oglindă. Lumina reflectată părea să zgârie suprafața sticlei, dar figura nu dispăru. Dimpotrivă, părea să se apropie mai mult.

„Crezi că lanterna ta îmi poate face ceva? Nu ești tu cel care caută adevărul? Uită-te bine, Alex. Uită-te la mine și adu-ți aminte."

O senzație de vertij îl cuprinse și totul deveni neclar pentru o clipă. Când își reveni, Alex se simți prins într-o stare de vis. Camera se schimbase. Pereții nu mai erau goi, ci acoperiți cu fotografii vechi, cu notițe împrăștiate. Privi cu atenție una dintre ele și simți cum inima îi îngheață.

În fotografie, un copil de aproximativ zece ani privea direct în obiectiv. Ochii aceia... erau ochii lui Alex. Aceeași privire terorizată, aceeași nuanță de îndoială și furie reținută.

În partea de jos a fotografiei, scria ceva cu litere tremurate:

---

„Pacient 17 - stadiu final. Monitorizare recomandată."

---

Mintea îi încețoșă pentru o clipă. „Pacient 17?" murmura el. „Asta... nu are sens."

„Dar are, Alex," spuse vocea din oglindă, iar acum figura lui începea să se contopească, contururile sale topindu-se ca o pictură într-o baltă de apă. „Ai fost mereu Pacientul 17. Ai fost mereu parte din experiment. Și acum ai revenit la locul tău de drept."

„Nu... eu nu... nu sunt parte din așa ceva. Sunt Alex... eu sunt..."

„Da, ești Alex," râse reflexia, iar râsul său era plin de o furie și bucurie sadică în același timp. „Ești Alex, Pacientul 17, umbra mea... și, în final, adevăratul eu."

Înainte ca Alex să poată spune ceva, o mână rece și străină îi atinse umărul. Se întoarse brusc, dar nu era nimeni acolo. Senzația însă rămase. Ca un ecou dintr-o lume paralelă, o umbră ce se contopea cu a lui.

„Bine ai revenit, Pacient 17."

Cuvintele răsunară în cameră și, pentru o clipă, Alex văzu totul: camera albă, chipurile uitate ale doctorilor, strigătele disperate... și propria sa imagine, reflectată într-o oglindă murdară.