Labirintul gandurilor

Capitolul 5. Întruparea Umbrei

Alex își duse mâinile la față, încercând să se convingă că totul era doar un coșmar, dar senzația era la fel de reală ca respirația accelerată din pieptul său. Privi din nou reflexia, acei ochi roșii arzători care păreau să fie conturul unui incendiu interior pe cale să scape de sub control. Cum ajunsese aici? Ce era adevărat și ce era doar în mintea lui? Când începea iluzia și unde se termina realitatea?

Cu o mișcare bruscă, își izbi palma de marginea oglinzii, iar reflexia râse din nou. Aceeași versiune distorsionată a chipului său, de parcă cineva ar fi rearanjat trăsăturile după bunul plac, o creație grotescă a unei voințe întunecate.

„Ce vrei de la mine?" șopti Alex, iar vocea îi suna străină, ruptă de emoție.

„Nu înțelegi încă?" răspunse reflexia cu un zâmbet strâmb. „Eu sunt tu. Și vreau să ne întoarcem acolo unde ne e locul."

Alex se trase înapoi, dar cuvintele îi răsunau în minte, reverberând în gol. „Înapoi? Unde?"

„Acasă, Alex. Acolo unde totul a început. Îți amintești acea cameră albă? Îți amintești strigătele, umbrele, oamenii care te priveau cu teamă și dezgust? E timpul să înfrunți adevărul. Dar nu poți să faci asta cât timp încă lupți împotriva mea."

Reflexia se apropie și, pentru o clipă, părea că mâna lui din oglindă va trece prin sticlă. Alex se trase instinctiv înapoi, dar simți o ciudată atracție magnetică spre propria imagine. De parcă acea parte a lui voia să-l absoarbă, să-l întoarcă în haosul din care fugise.

„Nu... eu nu voi reveni acolo. Niciodată," murmură el, dar și-a simțit vocea ezitând.

„Oh, dar deja ai revenit," șopti reflexia, și chipul său se întinse grotesc, un rânjet larg care dezvăluia o întunecime de nedescris în spatele ochilor. „Te-ai întors din clipa în care ai început să-ți amintești."

Alex simți că aerul din cameră se răcește brusc. Începu să tremure, nu de frică, ci de o forță pe care nu o putea controla. Se îndreptă cu pași înceți spre masă, unde zăceau împrăștiate mai multe foi de hârtie - notițele pe care le găsise în cabinetul Evei. Dar acum, literele dansau sub privirea lui, formând fraze pe care nu le mai recunoștea.

---

„Trecutul te va prinde, indiferent cât de repede alergi. Adevăratul tău chip va ieși la iveală. Măști peste măști... Dar masca nu poate ascunde adevărul."

---

Începu să tremure, iar mâna i se mișca singură, apucând un stilou și începând să scrie frenetic pe marginea unei foi. Fraze fără sens se înșiruiau rapid, ca și cum o altă entitate i-ar fi controlat degetele.

---

„Eram acolo. În camera albă. Ei mă priveau, dar nu mă vedeau. Tot ce voiam era să... mă eliberez. Dar mă priveau ca pe un monstru. Un monstru care nu putea fi lăsat să trăiască."

---

Alex aruncă stiloul deoparte, privind îngrozit ce scrisese. Aceasta nu era amintirea lui... dar, în același timp, era. Unde era? Cum se putea ca o parte din el să fie prinsă în acea lume de umbre și haos?

Cu un efort teribil, își întoarse privirea de la notițe și se forță să gândească logic. Eva - sau ceea ce părea a fi Eva - spusese că oglinda era cheia. Dar nu o oglindă fizică. Poate o metaforă? Sau poate un loc real?

Cu inima bubuind, se ridică și își deschise laptopul, căutând frenetic în arhivele personale. Într-o notă veche de câțiva ani găsi un nume pe care aproape că-l uitase: Institutul Bergen.

„Institutul...?" șopti Alex, simțind cum cuvintele i se rostogolesc pe limbă. „Nu... Nu am fost acolo niciodată."

Dar, de undeva din interior, ceva îi șoptea că asta era o minciună. A fost acolo. Cu mulți ani în urmă. O altă viață? O altă identitate?

Nu avu timp să se mai gândească, pentru că sunetul telefonului umplu camera, făcându-l să tresară. Număr necunoscut. Aproape hipnotizat, ridică receptorul.

„Alo?"

„Salut, Alex." Vocea era joasă, înfricoșător de familiară. „Mă așteptam să mă suni tu primul, dar se pare că am fost mai rapid. Îți amintești de mine?"

„Cine... cine ești?" întrebă el, în timp ce stomacul i se strângea într-un nod de frică pură.

„Eu sunt... celălalt pacient. Celălalt tu. Cel care a scăpat."

Alex își simți genunchii cedând și căzu pe un scaun. Ceva ireal, absurd, dar totodată profund adevărat pulsa în spatele acelor cuvinte.

„Ce... ce vrei?" șopti el.

„Vreau să te întâlnești cu mine, Alex. La Institut. Vreau să te uiți în ochii tăi... și să vezi cine ai devenit."

Telefonul se întrerupse, lăsându-l pe Alex în tăcerea opresivă a camerei. Mintea îi fugea în toate direcțiile, dar o singură idee plutea deasupra haosului: trebuia să se întoarcă acolo. La Institutul Bergen. Unde totul a început.

Cu mâinile tremurând, Alex deschise browser-ul și începu să caute. Institutul Bergen fusese închis cu zece ani în urmă, după o serie de scandaluri legate de tratamentele experimentale și abuzurile pacienților. Numele lui nu apărea în niciun raport, dar fiecare rând citit îl făcea să simtă că citește despre un trecut pe care îl uitase deliberat.

Apoi găsi o singură imagine, ascunsă într-un articol vechi: o fotografie alb-negru cu câțiva pacienți, stând aliniați într-o cameră albă. Unul dintre ei - un tânăr cu părul ciufulit, îmbrăcat într-o cămașă de spital - îl privea înapoi din poză.

Ochii lui - erau aceiași. Ochi roșii, plini de furie și disperare.

„Nu... asta nu e real," șopti el, dar știa că se minte.

Tot ce știa, tot ce-și amintea era un fals. Iar adevărul - adevăratul Alex - îl aștepta în întunericul din oglindă. La Institutul Bergen. Unde va trebui să înfrunte nu doar umbrele, ci și pe sine însuși.

Prinse oglinda din cameră și, cu o mișcare rapidă, o răsturnă. Reflexia se întunecă, iar cioburile crăpate lăsară în urmă doar o umbră. O umbră care începu să râdă.

„Ne vedem curând, Alex," șopti vocea din întuneric.

Nu mai avea de ales. Era timpul să se întoarcă acasă.