Number 7

Capitolul 1- Dolores Umbridge in livingul meu

Lumina intensa din incapere ma face sa-mi acopar fata instantaneu . Gem de durere atunci cand incerc sa ma misc .
Deschid ochii incetisor si privesc in jur, constatand ca ma aflu intr-o camera de spital. Ma uit la mana si vad ca am infipt un fluturas pentru perfuzie , iar cateva ventuze sunt atasate de corpul meu palid.

Fara sa-mi pese de ce s-ar putea intampla , imi smulg ventuzele si automat ma deconectez de la aparatele ce ma monitorizau permanent.
In ciuda faptului ca ma dor toate oasele , ma ridic de pe patul asta ingrozitor de tare si cu perfuzia , impreuna cu stalpul de metal pentru sustinere , am iesit din salon.
Pasesc incet pe hol si se pare ca nu ma observa nimeni .
Verific salonul de langa, unde scria 'reanimare' si tot ce se afla in jur sunt doar aparate si paturi goale. Ma uit putin mai atent si vad ca undeva in colt, langa geam ,era cineva . Doar ca era acoperit cu un cearsaf .
Mijesc ochii si ma apropii putin mai mult, cand zaresc niste suvite roscate.

Ea e . Rosie...

Instantaneu incep sa tremur , amintindu-mi din nou de accident ...
Cu toate astea, am dat cearsaful la oparte si intr-adevar era ea.
Arata groaznic. Parul ei roscat era in toate partile, unele suvite lipite de fata .
E de necrezut faptul ca intr-o secunda totul sa fie normal si toata lumea sa fie fericita, apoi o masina neagra sa accelereze inspre tine si sa-ti dea toata lumea peste cap.
O privesc atent cu lacrimi in ochi si observ ca are atasat ceva la mana. Prind in mana eticheta alba si citesc ce scrie :
"Rosalinda Roana Castellano , 16 ani , sex:feminin, ora decesului:1:30 a.m , cauza:accident rutier ."

Faptul ca ea e aici acum si eticheta asta cu datele ei , face sa para totul si mai real. Pana acum crezusem ca e un vis si ca totul va reveni la normal cand ma voi trezi , dar se pare ca norocul nu mai e de partea mea astazi.

Fara sa mai privesc inapoi , imi smulg fluturasul de la perfuzie din mana si chiar daca ma doare tot corpul o iau la fuga. Ies din salon si imi dau in cineva , un baiat mai exact, dar nu apuc sa-i vad chipul fiindca imediat cad la pamant si ma izbesc cu capul de marginea usii .
Cum spuneam , norocul nu e si probabil nici nu va fi de partea mea astazi . Cu ochii inchisi, astept ca baiatul care ma lovise sa reactioneze cumva ... Sa ma ajute sa ma ridic sau macar sa-si ceara scuze. Incerc sa deschid ochii si vad o silueta intunecata undeva in departare, fugind .
Doar nu si-a dat in mine si m-a dat cu capul de usa , apoi pleaca de parca nu s-ar fi intamplat nimic ..?!
Ce e in neregula cu lumea din ziua de azi?

Nu apuc sa ma ridic ca lumea ca o aud pe mama strigandu-ma din capatul opus al holului.
"Ember , oh , Dumnezeule!" Vine si ma ajuta sa ma pun pe picioarele mele, dar aproape cad atunci cand mai vine inca o asistenta si ma prinde de partea cealalta . Fara sa mai spuna nimic , ma duc din nou in salonul deprimant si ma pun pe pat.

Urasc asta. Orice ar fi , vreau sa se termine cat mai repede.

"De ce te-ai dat jos din pat, scumpa mea?" ma intreaba mama in timp ce-mi mangaie parul.
" Mama ... Rosie e ... " ma chinui sa virbesc, dar esuez atunci cand incep din nou sa plang. Mama ma ia instantaneu in brate .
"Shhhh... Totul o sa fie bine , sunt aici acum ."
"Dar..." Vreau sa spun ceva, dar imediat o asistenta ma impunge cu o siringa.
"Ce e asta?" intreb nedumerita.
"Ceva care o sa te linisteasca putin." spune si-mi da un zambet incurajator.
"Dar nu vreau sa ma linistesc..."
" O sa te faci bine ."
"Nimic nu o sa mai fie vreodata bine..." spun si casc , apoi imediat ma cuprinde o stare de somnolenta , iar ochii mi se inchid . Pot auzi hohotele de plans ale mamei mele, dar incetul cu incetul cad intr-un somn adanc.

Nimic nu o sa mai fie la fel cum era inainte ..

--------------
Peste 3 luni...

"Ember! Vino te rog pana jos!" Se aude vocea mamei de la parter.
Iata-ma aici in prima saptamana de vacanta . Prima mea vara fara Rosie . Nu stiu cum o sa ma descurc , dar sper sa treaca totul.