🍂Dragă mamă,
¨༺ ༻¨
Îmi pare rău că nu vin des la tine și prefer să stau mai mult cu bunica. Știu că mă judeci pentru asta și mai știu că ai fi preferat să nu o iubesc pe buni, pentru că tu ai impresia că o iubesc mai mult pe ea decât pe tine.
Nu-ți cunoști fetița deloc... dar să știi, mamă, că iubirea mea nu are unitate de măsură. Iubirea mea nu e o cantitate, ea există și atât. E doar iubire, nici mai mult, nici mai puțin. Poate că acest lucru mă face diferită de ceilalți, că n-am putut niciodată să iubesc cu măsură – am făcut-o și atât.
Știu cum te simți, așa m-am simțit și eu. Tu ești mamă, dar eu eram copil. M-a durut și încă mă doare să știu că pot număra pe degete momentele în care mama a venit la mine în copilărie.
Îmi amintesc și acum cu câtă nerăbdare te așteptam și îți făceam tot felul de felicitări, diplome și floricele din hârtie. Aveam grijă să le colorez frumos și să-ți scriu cele mai minunate mesaje, ca să te simți apreciată și iubită.
Mai ții minte cum stăteai pe fotoliul de lângă sobă și te admiram în timp ce te machiai? Îmi spuneam în gând că ești cea mai frumoasă și că vreau să fiu ca tine când voi crește. Poate de asta îmi place să mă machiez acum, căci încă de mică știu că îți umblam în gentuța de machiaj și mă uitam cu grijă la produse, ca să nu cumva să le stric și să te superi pe mine... și să pleci. Știam că oricum vei pleca iar, dar nu voiam să fie din cauza mea.
Te aranjai, apoi te întâlneai cu prietenele tale din copilărie și te întorceai abia seara. Mereu mă supăram și plângeam pentru că pe mine nu mă luai niciodată cu tine.
Erau multe momente în care simțeam nevoia să te joci cu mine, să mă ții în brațe când adormeam, dar nu o făceai niciodată... Îmi spuneai că mă iubești, mereu mi-ai spus, dar... ce mă doare mai tare este că nu am simțit niciodată că o faci. Faptele tale mereu arătau altceva.
Nu am spus nimănui, dar mereu mă întrebam de ce nu vrei să petreci timp cu mine. Iar în mintea mea de copil se năștea gândul că, de fapt, nu mă vrei și de aceea pleci și te întorci după ani de zile.
Înainte de moartea bunicului cu un an, ai venit la mine. Eu aveam 12 ani. Știu că atunci nu te mai văzusem de aproximativ șase ani. Iar acum... acum mă judeci pe mine că nu simt nevoia să petrec mai mult timp cu tine. Cândva, am simțit nevoia asta. Mă rugam mereu să vină momentul în care să fiu și eu lângă mama, dar nu a mai venit.
Mereu îmi spui că ai vrut să mă iei la tine, dar nu s-a putut... Acum, spune-mi tu, mamă, există ceva ce o mamă să nu poată face atunci când e vorba de copilul ei? Nu cred. Când o mamă își dorește să aibă copilul lângă ea, nu există putere care să împiedice asta.
Îmi pare rău că ai ajuns, în secret, să o urăști pe bunica din cauza mea. Am spus în secret, pentru că tu ai zice că nu o urăști, dar faptele tale te dau de gol. Și mă doare atât de tare să văd cum începi această competiție între tine și ea, când, de fapt, ceea ce trebuia să faci este să repari relația noastră. Căci relația noastră, mamă-fiică, distrusă, ne-a îndepărtat, nu bunica.
Să mă ierți, din nou, că acele vremuri în care aș fi făcut orice să petrec timp cu tine, au apus.
Cu durere,
fetița naivă care te-a așteptat mereu, dar care a crescut încet-încet fără tine; sperând tot timpul, dar la final învățând să trăiască cu dorul.
