EL şi EA

Moartea sufletului

 E singur. Și singurătatea îl doare mai rău decât inima sa frântă. Nu vrea alte ființe lângă el ... o vrea pe ea, dar nu o mai poate avea. A pierdut-o în abisul vieții. Într-o mare de iubire, mâna i-a alunecat din strânsoarea puternică și a pierdut-o, aceasta luând în palma udă și rece sufletu-i îndrăgostit.

El ia un creion tocit și o foaie îngălbenita de timp pe care ea îi scrisese "te iubesc". Sub cuvintele a căror voce a uitat-o a scrijelit printre lacrimi dureroase:

Și eu te iubesc. Ca un nebun. Te doresc. Vreau să-ți aud vocea. Să-ți simt respirația și buzele tale apăsate pe ale mele. Mă sufoc. Trupul mi-e greu și incomplet fără al tău. Inima mă doare,iar bătăile ei nu își mai găsesc ritmul firesc fără ale tale. Nu pot trăi fără tine. Te iubesc!

Strângând în palmă bucata de hârtie, caută baia cu privirea încețoșată de lacrimi. Cu cealaltă mână ia cât de multe pastile îi pot încăpea în pumn. Se privise pentru ultima dată în oglindă, reflecția ei privind îndurerată și disperată către chipul său chinuit. Se întoarse încet. Nu! Nu mai era doar fantasmă a dorului. Era ea cu părul negru ca un stol de corbi sălbatici și ochii învolburați ca marea.

Acesta lasă pastilele să cadă odată cu bucata sfâșiată din suflet.

Căzu pe jos extenuat,iar ea îi luă față între palme,sărutându-l pe frunte.