The song of love

⚖Chapter 2⚖

Într-o clipă zarva se intensifică, iar sunetul pașilor lovind cu putere scândura punții se făcu și el auzit.
Curioasă de toată agitația asta m-am dezlipit de balustradă pentru a merge spre ceilalți. Marinari trăgeau de funii, dornici să vadă ce au capturat în timp ce un fost militar ținea pistolul spre apă, încrezător că poate doborî orice ar fi în plasă cu acea armă micuță. Toți priveam țintă cu respirația reținută. Părea că timpul s-a oprit în loc, mi se părea o veșnicie. Când în sfârșit plasa fu ridicată o mare de liniște ne învălui pe toți.

Chapter 2
Irealul e real

Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă sau să se miște, totul era împietrit. Apa curgea printre găurile mici ale plasei în timp ce creatura din interior se agita fără oprire. Coada ei lungă de vreo 2 metri acoperită de solzi negri ce sclipeau în lumina soarelui era strânsă sub aceasta, înotătoarele cozii atârnând printre găuri. Nu puteam vedea clar cum arăta, părul alb și lung îi acoperea fața și se lipea de piept. Simțeam că înnebunesc. Tyler rânji și-și trecu mâna prin părul ciufulit de vânt.

- Ei, asta da pradă. O sirenă în carne și oase.
- Uhm...cred că e mai degrabă un siren
- Ah, da, corect. Nu știam că sunt și masculi, știam doar despre femele.

Tyler privi stângaci spre cel prins înainte de a se întoarce spre echipaj.

- Dați-l jos și legați-l bine să nu facă vreo tâmpenie. O să facem mulți bani pe ăsta când i-l vom arăta șefului.

Mă uit la creatură apoi la Tyler, încruntată. Bani? Adică îl vinde sau așa ceva? N-ar fi trebuit să mă intereseze, însă nu mi se părea deloc corect sau poate că mentorul meu o spusese cu cuvintele greșite. Rămân pe margine, privind cum sirenul e scos și legat fedeleș cu funia. Ochii lui ascuțiți și verzi ca smaraldul cutreieră peste chipurile din jurul său, analizând și memorând fiecare detaliu. Nu se mai zbătea ca înainte acum că fusese injectat în corpul lui ceva anestezic, chiar dacă nu-l adormise îl făcuse mai puțin periculos, iar oamenii putuseră să-l lege fără probleme. Era prima dată când vedeam unul în realitate, iar ceea ce vedeam mă surprindea într-un mod plăcut.
Un mic mârâit îi scapă pe buze când se uită la sfoara cu care era legat, urechile lui asemănătoare cu niște înotătoare transparente tresărind din când în când la unele sunete. Era superb, ce puteam spune? Mă lăsa fără cuvinte. Privirea îi cade asupra mea preț de câteva clipe, întâlnind-o pe a mea, înainte de a se muta rapid asupra a altceva.

⚙ ⚙ ⚙

- Este o specie rară, probabil singurul care mai e în viață. Suntem norocoși să-l avem lângă noi.
- Dacă acesta a putut supraviețui, atunci probabil mai sunt și alții ca el, trebuie doar să aflăm unde se ascund.
- Nu pare să înțeleagă ce vorbim, au altă limbă, cel mai sigur una străveche. Va fi greu să aflăm ceva de această creatură.

Oamenii discutau într-una despre noul venit în timp ce mâncau. Ori de câte ori mă uitam la acel merfolk, îl găseam întins pe punte lângă stâlp, privindu-mă cu atenție de parcă ar aștepta ceva de la mine. Vrând să-l văd de aproape am apucat un pește dintr-o căldare și am început să merg spre el. Peștele se simțea atât de alunecos în mâna mea încât trebui să suprim dorința de-al arunca cât colo. Niciodată nu am îndrăznit în a atinge unul, dar acum fusesem nevoită. Sirenul rămase nemișcat. Poți să o faci, Har.... Când ajung în fața lui pupilele i se subțiază și mârâie ușor. Corpul mi se încordează, dar nu dau înapoi. Zâmbesc încet și arăt peștele.

- M-am gândit că ți-e foame.

Nu credeam că mă înțelege, însă vorbesc oricum. Ochii lui alunecă asupra peștelui din mână apoi la mine. Mă las în genunchi și îl duc la gură, însă acesta doar se holbează la mine. Chiar atât de prost e? Argh, de ce aș zice una ca asta? Era clar că nu are încredere în oameni.

- E bun, nu e otrăvit.

El se apleacă și adulmecă peștele cu interes. Îl privesc cu atenție și preț de câteva clipe mă pierd în frumusețea acestuia. Toți sireni erau așa? Oare era singurul mascul sau singurul om-pește din întreaga lume? Începea să mă intereseze acest subiect, voiam să aflu mai multe lucruri.
   Ceva lung și rece ca gheața se plimbă peste degetele mele, iar eu mă uit în jos. El....el...mă lingea?!

- AAAA!!

Îngrozită îmi retrag mâna apoi mă târăsc la câțiva centimetri departe de el. Sirenul rămâne confuz neînțelegând ce s-a întâmplat apoi sprâncenele i se încruntă, iar un mârâit amenințător bubuie din pieptul lui. Se ridică pe coate, privindu-mă cu atenție, ochii săi făcând găuri în mine. Mâinile sale legate păreau să încerce să se elibereze, dar doar pentru câteva secunde, apoi renunță, ca și cum ar fi realizat că nu sunt șanse să scape acum. Mă întorc și privesc în jur. Echipajul era ocupat cu alte lucruri, nu părea să-i pese nimănui de creatură prinsă lângă stâlp sau de ceea ce se întâmplă, aș fi putut să-l eliberez și tot n-ar fi băgat de seamă. Și nici măcar de mine nu păreau să le pese, parcă nu existam. Poate că ar fi fost mai bine să plec înainte să mai fac vreo greșeală. Mă purtam ca un copil și abia acum realizam că nu e o idee bună să fiu atât de aproape de el. E periculos,  ce nația credeam?
      Înainte să pot lua o decizie, aud un zgomot ciudat, un fel de fluierat scurt, sacadat. Ridic privirea și văd că sirenul își apropie buzele de funia care îi lega încheieturile mâinilor, iar ochii mi se fac mari.

- Hei, hei, nu face asta!

Fără a sta pe gânduri, mă reped și-mi pun mâinile pe ale lui, privindu-l. Doamne, ce rece e.

- Nu face asta, n-ai voie.

Tresar când buzele lui se mută pe mâinile mele, pielea mea făcându-se de găină. De data asta mă abțin să mă îndepărtez și mă uit la el. Ezitant, ridic o mână și-o trec prin părul său alb și lung, șuvițele lipindu-se de pielea mea. Preț de o clipă mi-a fost frică, iar acum mă simt curajoasă. Era puțin ciudat... Își ridică capul, iar eu îmi retrag mâna. Ochii lui verzi scânteiază din nou, dându-i o nuanță de blândețe. Își deschide gura și scoate un sunet greu de descris, ca un fel de cântat amestecat cu șoapte. Nu pricepeam niciun cuvânt, dacă măcar vorbea sau mârâia. Dar ceva din vocea lui mă atrage, o melodie stranie, poate chiar hipnotică, pe care nu o mai auzisem până acum. Vorbea într-o limbă diferită, probabil limba lor sacră. Când se oprește, rămâne tăcut, cu ochii încă fixați pe mine, fără să mă piardă din vedere. Clatin din cap și îmi trec mâna prin păr.

- Cel puțin știu că poți vorbi.