eternal night (boyxboy)

capitolul 5

O ploaie măruntă cădea constant, bătăile picăturilor pe geam devenind un fundal constant al unei zile mohorâte. Nathan se așezase pe canapea, cu o carte în brațe, dar cu gândurile pierdute în afara feronței, acolo unde lumea se transforma într-un mozaic de ape și umbre. Azazel stătea pe marginea canapelei, cu privirea ațintită la fereastră, la ploaia care se revărsa asupra pământului ca o mantie de tristețe.

„Chiar nu ți-e dor de nimic?” întrebă Nathan, cu un ton jucăuș, dar îngrijorat. „Să zicem, de un pic de soare, sau măcar de o pizza? Poate chiar de un joc de cărți?”

„Nu mănânc pizza, prostule,” răspunse Azazel cu un zâmbet rece, dar pe buze i se desenase o umbră de ironie. „Și nu îmi pierd timpul cu jocuri de cărți, cum faci tu. Prefer să petrec orele în umbra mea, fără să mă gândesc la nimic.”

„Înțeleg,” zise Nathan, simțind cum umorul demonului îi tăia aripile. „Dar totuși, nu crezi că ar fi mai interesant să faci ceva? Uite, putem juca un joc! Măcar să ne distrăm puțin.”

Azazel îl privi cu o sprânceană ridicată, lăsând să se înțeleagă că ideea lui era ridicolă. „Și ce fel de jocuri te-ai gândit să facem? Întrecerea în prostie?”

„Asta e foarte nepoliticos. Poate… un joc de întrebări? Eu te întreb ceva și tu faci la fel.” Nathan zâmbi cu încredere, dornic să-l scoată pe demon din starea lui mohorâtă,dar si să se apropie puțin de creatura cu care își petrecuse atâția ani din viață.

„Asta este tot ce ai? Mă tem că nu mă va interesa, dar hai să vedem cât de multe prostii poți să spui.” Azazel părea să se amuze, chiar dacă menținea un aer de superioritate.

„Bine! Întrebarea mea e simplă: dacă ai putea să alegi între a fi un demon in continuare dau un om, ce ai alege?” Nathan îl privi cu o curiozitate sinceră, iar Azazel tăcu o clipă, gândindu-se la răspuns.

„Aș alege să fiu demon, evident. Ce-i bun în forma umană? De ce ai dori să ai emoții? Poți suferi, eu simt doar furie și calmitate, și mi e bine așa.” Azazel zâmbi sarcastic, dar, în adâncul său, o fărâmă de întrebare îl frământa. „Tu ce ai alege?”

Nathan dădu din umeri, contemplând. „Poate aș alege să fiu om. Îmi plac emoțiile, chiar și tristețea. Mi-ar plăcea să simt că trăiesc cu adevărat. Nu că nu-mi plac întunericul și umbra, dar… uneori e obositor.”

„Ești o enigmă,” murmură Azazel, scuturând din cap, dar într-un mod care sugerează că era mai intrigat decât l-ar fi lăsat să pară.

După o clipă de tăcere, Nathan continuă: „Întrebarea următoare! Care e cea mai mare frică a ta?”

„Nu am frici. Nu mă tem de nimic.” Azazel se ridică puțin, ochii săi roșii străluceau ca doi rubine, dar în adâncul vocii lui se simțea o nuanță de nesiguranță.

„Chiar nu te temi de nimic? Nici măcar de ceva care ar putea să-ți răpească puterea?” Nathan își încrucișă brațele, cu un zâmbet nevinovat pe față.

„Puterea mea este de neatins. Nici o creatură din această lume nu mă poate atinge.” Azazel se lăsă pe spate, gândindu-se că, în ciuda cuvintelor, o parte din el nu era complet convins.

„Deci, ești singur în puterea ta, nu? Cât de tare te ajută asta?” întrebă Nathan, cu un zâmbet jucăuș, dar și cu o notă de seriozitate.

„Cât de profundă este prostia ta?” Azazel se întoarse cu un zâmbet sarcastic. „Singurătatea este parte din natura mea. Nu am nevoie de companie, iar tu nu ești decât un copil fără creier.”

Nathan râse. Se lăsă pe spate, relaxându-se pe canapea. "Ce ai face dacă ai putea să schimbi ceva la tine?”

Azazel se gândi la întrebare. „Nimic. Nu am nevoie să mă schimb.” Răspunsul său era ferm, dar, cu fiecare cuvânt, Nathan putea simți o mică fărâmă de nesiguranță care se ascundea în spatele acestei durități.

„Chiar nu te-ar face fericit să știi că ești mai mult decât o umbră înfricoșătoare?” întrebă Nathan, o notă de compasiune în glasul său.

„Nu am nevoie de fericire.” Azazel se întoarse, dar privirea lui se pierde din nou în ploaia de afară. „Ceea ce ești tu pentru mine… e departe de interesul meu.”

„E bine să ai puțină companie uneori totuși, nu?” glumi Nathan, cu un zâmbet provocator.

Azazel dădu din cap, de parcă i-ar fi fost greu să admită. „Nu sunt un bărbat care să piardă timpul. Dar tu… nu ești atât de lipsit de valoare cum mă așteptam.”

„Deci, îți place compania mea? Ce surpriză!” Nathan rămase cu un zâmbet pe buze, simțind cum tensiunea dintre ei se transformă într-o chimie neașteptată.

„Încetează cu glumele,” răspunse Azazel, dar în ochii lui era o umbră de amuzament.

Ploaia continua să cadă, dar fiecare picătură părea să aducă cu sine o fărâmă de apropiere. Deși Azazel păstra o mască de indiferență, înăuntrul lui se petrecea o schimbare subtilă. Îl privea pe Nathan cu un amestec de amuzament și confuzie. În acea cameră întunecată, în mijlocul unei furtuni, începea să simtă o căldură ciudată, o emoție pe care nu știa cum să o descrie.

„Ești mai greu de suportat decât mi-aș fi imaginat,” spuse Azazel, dar cu o notă de afecțiune în voce.

„Iar tu ești mai uman decât demonii ar trebui să fie,” răspunse Nathan, zâmbind cu toată sinceritatea.

Apoi, Azazel se uită mai atent la el, iar pentru o clipă, percepția lui se schimbă. Nu mai era un copil fără minte, ci un tânăr cu o hotărâre rară, o lumină în ochi care îi spunea că, dincolo de toată întunericul, era și o fărâmă de speranță. În acea clipă, demonul simți cum, pentru prima dată, privirea lui Nathan reușea să-i pătrundă dincolo de mască, dezvăluind nu doar fragilitatea, ci și puterea care îl făcea să fie, într-un fel, demn de respect.

Și în timp ce ploaia continua să bată pe geam, între cei doi se crease o legătură care, deși imperfectă, era mai reală decât orice altceva experimentaseră vreodată.