eternal night (boyxboy)

capitolul 4

Nathan se lăsă pe spătarul canapelei, cu trupul împovărat de oboseală, încercând să nu atragă atenția demonului furios. Îl privi pe Azazel în timp ce acesta părăsea camera, uşile trântindu-se cu un zgomot asurzitor în urma lui. Ochii îi erau grei, clipele de linişte îl ademeneau, iar în scurt timp se trezi scufundat într-un somn tulbure.

Un cutremur brusc îl făcu să tresară. Casa întreagă părea să pulseze sub o forță supranaturală, iar când se uită în jur, descoperi că demonul crescuse, umplând spațiul cu o formă imensă, feroce, ochii arzându-i ca două flăcări nestinse.

Nathan se ridică, îngrozit, și se retrase înspre perete. Azazel îi aruncă o privire flămândă, apoi se repezi către el. Băiatul întoarse spatele și fugi pe scări, cu inima bubuindu-i în piept. Încerca din răsputeri să ajungă la bibliotecă, dar alunecă pe ultima treaptă.

Un braț puternic îl trase înapoi, iar următoarea clipă fu aruncat la baza scărilor. Azazel se năpusti asupra lui, colții sclipeau, ghearele i se înfipseră în gât, iar lumea se întunecă.

Nathan se trezi brusc, cu respirația sacadată, simțind cum inima îi bubuia în piept. Își trecu privirea dezorientat în jurul său, ochii oprindu-se pe ușile închise ale camerei și pe cele mari, prăfuite, de la intrarea în casă, nemişcate de opt ani. Încă tremurând, auzi un scârțâit în spatele lui. Se întoarse și îl văzu pe Azazel coborând scările, vizibil enervat.

"De ce ţipai? Doar eu sunt monstrul de aici, și încercam să dorm," mârâi demonul, dându-şi ochii roşii peste cap. Nathan se îmbujoră și își frecă ceafa, jenat.

"Am avut un coşmar," reuşi el să murmure, înghițind în sec și făcând un pas înapoi când Azazel se apropie. Demonul îl privi sceptic, ochii lui roșii cercetându-l ca și cum ar fi încercat să-i scotocească prin gânduri.

"Aşa deci... și presupun că visul ăla mă includea pe mine?" întrebă Azazel cu un zâmbet rece, de parcă nu ar fi știut deja răspunsul. Nathan încuviinţă cu teamă, simțind privirea arzătoare a demonului. Însă, într-o clipă, furia din ochii lui Azazel se stinse. Demonul îşi îndreptă privirea spre cerul întunecat de afară.

"Eclipsa e aproape," spuse el nonşalant. "Dacă te voi ucide, o voi face abia după ce ieşim de aici." Cu un gest nepăsător din umeri, Azazel se întoarse și plecă, lăsându-l pe Nathan singur, cu mintea cufundată într-un amestec de spaimă și ușurare.

Azazel stătea singur în dormitorul întunecat, cu spatele sprijinit de perete și ochii fixați pe firul de lumină ce se strecura timid prin fereastră. Întunericul camerei îl îmbrățișa cu o căldură ciudată, liniștitoare. Aici, în acești pereți umbriți, era singurul loc care-i părea cât de cât familiar.

Nu știa exact ce simțea. Un amestec de goliciune, confuzie și, mai ales, o neliniște care îi trezea în piept ceva asemănător cu teama. Nu avusese niciodată o casă adevărată; lumea îi fusese o colivie întunecată, fără un loc unde să se simtă cu adevărat acasă. Fiecare piatră a acestei case purta amintiri reci, ecouri din trecutul său dureros.

Gândul de a ieși de aici îl înfricoșa, dar nu înțelegea de ce. Era un demon, un spirit al umbrelor, și totuși, acum simțea o ezitare pe care nu o cunoștea. Își întinse aripile negre și privi în jos, către mâinile sale puternice, încercând să-și amintească cine era. De ce-l afectau aceste sentimente, aceste slăbiciuni omenești?

Lumina se stingea încet, iar el rămase cu ochii închiși, neștiind dacă să își dorească mai degrabă să plece sau să rămână prins între pereții care-l sufocau, dar în același timp îl protejau de necunoscut.

Pe de altă parte Nathan privea fereastra cu o anxietate mută, înghițindu-și teama în tăcere. Până atunci, casa asta îi fusese adăpost și închisoare deopotrivă; o sferă izolată, despărțită de tot ce cunoscuse înainte. Îl înspăimânta ideea de a păși dincolo de ușa mare de la intrare, dar gândul de a rămâne aici, poate pentru totdeauna, îl copleșea cu un gol adânc.

Nu știa nimic despre familia lui. Dacă erau bine. Dacă încă îl căutau sau dacă renunțaseră, convinși că se pierduse pentru totdeauna. Era îngrozit de gândul că, după tot acest timp, poate că nimeni nu mai locuia în casa în care crescuse; că lumea lui de altădată dispăruse fără urmă. Nu avea habar ce-l aștepta afară sau cum ar fi putut să-și găsească locul înapoi în ea. Totul părea o necunoscută prea vastă.

În adâncul lui, își dorea să plece. Simțea nevoia să scape de spațiul apăsător al casei, să-și recâștige libertatea, dar era prins în propria teamă, ca o pasăre captivă în colivie. Inima îi spunea să iasă, dar ezitarea, amestecată cu frica de necunoscut, îl ținea legat de acest loc, ca de o ultimă ancoră pe care nu știa dacă voia cu adevărat s-o lase în urmă.

Nathan și Azazel stăteau pe canapea, într-o liniște greu de spart, ambii pierduți în gândurile lor. Azazel păstra o expresie dură, evitând să lase vreo urmă de slăbiciune să transpară, iar Nathan, cu mâinile strânse pe genunchi, își ținea privirea ațintită în podea.

După un timp, Nathan rupse tăcerea: „Ai… ai avut vreodată ceva… care să conteze pentru tine?” Vorbele îi ieșiră cu greu, de parcă ezita să împărtășească așa ceva cu un demon. Azazel pufni ușor, cu o urmă de dispreț.

„Nu am avut timp de prostii din astea,” răspunse el, vocea lui aspră și rece. „Eu exist. Nu sunt ca tine, legat de sentimente și dorințe umane.” Cu toate acestea, privirea lui se întunecă o clipă, parcă pierzându-se într-un gând pe care nu-l putea controla.

Nathan dădu încet din cap, ca și cum ar fi înțeles. „Totuși, locul ăsta… parcă mă ține legat. E ca și cum aș fi blocat între a vrea să plec și a-mi fi frică de ce o să găsesc afară.” Cuvintele lui abia se auzeau, dar Azazel le asculta cu o privire serioasă.

„Ești slab dacă te temi să pășești afară,” murmură Azazel, deși în tonul lui nu mai era acea tăioșenie rece. Privi un moment către Nathan, cu o scânteie de înțelegere trecătoare. „Și eu… Dar frica nu e ceva ce ar trebui să ne împiedice.”

Nathan își ridică privirea, surprins de nuanța sinceră din glasul demonului. Azazel își întoarse privirea, privindu-l tăios. „Nu-mi cere să-ți fiu confident, băiete. E doar un gând și o să treacă imediat ce vom putea ieși de aici.”

Ambii tăcură din nou, dar era ca și cum împărtășiseră ceva, o mică bucată din singurătatea lor, care-i făcea să fie, pentru o clipă, mai puțin străini.