Clanul Leilor Secretul

Capitolul II: Cinder's Paradox

     Antrenamentele Leilor mergeau strună, fiecare dând ce aveau mai bun, însă Luna era forțată să vadă asta de pe bancă. Doctorul i-a spus să nu se forțeze, așa că Mariano o ținea pe țușă, dar asta decât punea și mai multă sare pe rană. Scapă un oftat exasperat și își lasă capul pe spate privind cerul înnorat. Frigul era și el prezent bătându-i zdravăn în ceafă. Se simțea inutilă și răvășită încetul cu încetul, mai ales că recent începuse să aibe coșmaruri despre întâmplări bizare care nici nu le recunoștea. Nici mica ei misiune nu o ducea prea bine. Nu avea vreo informație despre ce s-a întâmplat în seara aceea. Zici că toate registrele ar fi fost șterse imediat, asta dacă ar fi existat. Totuși stând aici doar se îneca și mai tare în propria amărăciune.
     Se ridică cu greutate de pe bancă să meargă în sediul clubului pentru aș preocupa timpul cu orice altceva. Își intersectează privirea obosită cu cea docilă a lui Mariano și se cutremură nițel. Nu își putea scoate vorbele sale din cap. Mereu el încerca să fie secretos ca să îi protejeze, dar tot nu îi convenea prea tare.

      —Totul în regulă?întreabă calm.

      Luna se oprește în loc, dar se uită în pământ. Mâna stângă ii tremura frenetic așa că își înfige unghiile în antebraț. Nu înțelegea de unde, dar de la o perioadă mereu când era în preajma sa își simțea părul zburlindu-se imediat. Parcă îi era frică de ceva ce nu știa. Își freacă tâmplele în timp ce aprobă din cap. 

       —Da. Merg să aranjez niște dosare...

       —Vezi să nu te tai.

        Îi aruncă o privire confuză, dar el își dă ochii peste cap amuzat. Nu știa dacă i-o zicea pe bune sau îi plăcea doar să o amărască. În orice caz se simțea jignită. Dacă ar fi fost vreunul din băieți cel mai probabil ar fi sărutat pasional primul arbust, însă fiind Mariano, tot ce a făcut a fost să dea din umeri și să încerce să nu răspundă cu vreo replică cruntă.
          Se întoarce pe călcâie și dă să se îndrepte spre clădire. În acel moment părul i se zburlește din nou de pe ceafă și vede pentru o secundă o imagine fugitivă cu o femeie în uniformă. Era cu spatele la ea și purta pe tricou nr. 11 care era ascuns cu înverșunare de părul ei șaten. Se juca cu o minge când o alta este propulsată rapid spre ea. Însă se arcuiește cu un picior și prinde balonul pe spate. Luna își mișește ochii simțind o oarecare familiaritate cu aceasta. Ea se întoarce, dar o lumină îi acoperea ochii. Îi zâmbea.

         —Scorpion, spune femeia înainte ca șatena să audă un țiuit puternic, iar totul să devină alb.

          Se lasă în jos în timp ce își acoperă urechile, însă sunetul nu se estompa. Timpanele mai aveau puțin și îi bubuiau de durere. Auzea și strigăte din îndepărtare care o apăsau și mai tare. Încearcă să vorbească, dar vocea îi era amuțită. Își întredeschide ochii și spre ea venea cu putere o umbră care devenea mai ovală cu cât se apropia. În acel moment, acea secundă chiar, totul se oprește pentru ea. Un fior rece îi trece pe șirea spinării de îi îngheată tot spatele, dar nu se mișcă din loc. în schimb, din reflex, își arcuiește piciorul stâng și își pleacă capul. Umbra alunecă pe spatele ei, după pe picior ajungând să dispară în neant. Se trezește la realitate când aude un fluier. 
         Încremenște și se uită în jur. Era înapoi lângă teren, dar colegii ei se opriseră din antrenament și o priveau șocați. Clipește nedumerită, dar aude foșnitul mingii care tocmai ce intrase în poarta de pe partea opusă a terenului. Se cutremură și își privește picioarele. Nu se putea ca ea să fi șutat așa, nu?

        —Ce naiba a mai fost și aia? Nici nu am avut un timp de reacție, spune Albert luând mingea. 

        —Scorpion, îl lămurește Alex. Îți ia zile bune doar ca să-ți iasă o dată aproape de poartă, dar aminte de la distanța asta.