Ai încercat vreodată să trăiești? Ai încercat vreodată să vezi, nu doar sa te uiți? Ai încercat vreodată să asculți, nu numai sa auzi? Ai încercat vreodată să simți?
Ne pierdem in cotidian. Rutina și tot ce ne înconjoară ne acaparează în așa fel încât ne pierdem într-un loc cunoscut. Sună oximoronic, dar nu vorbim despre o figură de stil. Suntem ancorați într-o realitate care nu este reală. Trăim fără să trăim. Nu știm, nu vrem sau am uitat cum sa fim prezenți. De ce o facem?
Alergăm după invizibil in timp ce suntem legați la ochi. Ne-am împiedicat, ne-am rănit, dar nu ne-am dar jos legătura care ne îngrădește vederea. Ne ridicăm și mergem mai departe fără să știm peste ce am dat sau ce urmărim. O facem și atât.
Nu gândim. Suntem o extensie a ceea ce vrem sa fim sau a ceea ce am fost, o umbră a ceva ce nu se mai află în lumină.
Viteza este și ea parte din problemă. Nu ne mai putem opri. Alergăm prea repede după nimic. Ne-am rătăcit și este greu sa ne mai regăsim daca ne grăbim. Cum găsești ceva fără să-l cauți? Cum pierzi ceva pe care încă îl ai?
Ne ducem din rău în mai rău. Pot spune că ne grăbim către abis cu salturi mari. Unii dintre noi îl vedem dar nu ne mai putem opri, iar alții aleargă mai tare către el fără să observe că poteca este din ce in ce mai îngustă și că se pierd pe drum.
Ne complacem în comoditate și obișnuință și uităm să trăim, sa fim. Existăm pentru alții care la rândul lor există pentru altcineva. Deținem lucruri care nu ne aparțin și vrem ceea ce, de fapt, nu are nimeni. Toți venim la fel și plecăm cum am venit numai că nu vedem acest lucru.
