Inside

Intrusul

Mereu am avut o anumită înclinație spre sport. Când eram mică îmi doream să îmi fac o carieră din așa ceva dar cum anii au trecut, m-am maturizat si am priceput că iți trebuie un anumit har pentru asta. Nu că nu aș avea unul, dar nu indeajuns de strălucit. Părinții mei erau niște oameni foarte modești dar care nu și-au putut găsi fericirea împreună. Trăiesc în orașe separate la mii de kilometri distanță unul de celălalt, și poate așa este mai bine. Am trăit mereu cu mama dar și tatăl meu ma găzduia in fiecare iarnă două luni pe an când ploaia fulgilor de nea era cea mai simțită. Amândoi mă iubeau foarte mult și când s-au despărțit le-a fost mai urât de cum mă va afecta pe mine decât de viețile lor separate. Cum programul de sport din Seattle era mai bun decât cel din Dallas, am hotărât să ma mut o perioadă cu tata. Seattle este un oraș constant acoperit de nori, ceea ce e bine deoarece soarele nu este tocmai cel mai bun prieten al meu. Zborul meu pleacă în 5 minute iar eu încă nu am ajuns la poartă. În alergătura mea am scăpat pe jos cel mai important cadou pentru Nathaniel, tatăl meu, o poză cu noi doi în ziua nașterii mele. Sticla s-a spart. Un început promițător.. .

Tata m-a luat din fața aeroportului când am ajuns. Nu s-a schimbat mult, același păr inexistent și o chelie vizibilă, ochelari de soare și mâini ferme. Tata lucra în departamentul de poliție dorindu-și de mic sa devină șef. De o statură medie și o greutate nu tocmai mare, tatăl meu conducea cu foarte mare atenție, parcă verificându-mă mereu cu coada ochiului. Tot ce îmi doream era sa trec neobservată printre sutele de adolescenți din liceul meu și să nu îl supăr pe Nate având în vedere că acum sunt pe capul lui. Camera mea, aceeași din fiecare iarnă, aceeași de când eram mică. Pereții pictați înr-un albastru, acum decolorat mă fac să mă gândesc la cerul senin din Dallas iar draperiile albe pe care se observă trecerea anilor se aseamană norilor, aceeași cameră.

-Tris, coboară să manânci ceva, o să leșini dacă nu iți hrănești burtica!

Unoeri am vaga impresie că tatăl meu încă crede ca am 4 ani.

-Lasă-mă o secundă să admir peisajul de pe fereastră! am strigat sarcastic cu o urmă de amuzament.

Fiind unii dintre cei mai importanți polițiști din oraș, tata și-a permis să își cumpere o casă la marginea pădurii. Să fiu sinceră, acesta e un alt avantaj când locuiesc cu el, izolată de societate la 30 de minute de oraș, casa lui Nate este un bun refugiu pentru a reflecta. Priveliștea de la fereastra dormitorului meu invăluie doar pădurea, iar, dimineața poți prinde soarele strecurându-se printre copaci. Nu l-am mai lăsat să aștepte și am coborât să mănânc ceva.

-Instructajul sună cam așa: nici măcar eu nu am învățat încă unde sunt toate, dar, fiind fiica mea sigur le vei găsi tu... într-un final. Nate mereu incerca să pară hazliu. Era enervant când făcea asta de față cu prietenii mei dar când eram doar noi doi putea să fie hilar.

-E ok tată, le găsesc eu.

-Și, vrei să ne uităm la un meci de baseball în seara asta?

-Tată, sunt pasionată de înot, nu baseball, plus ca nici nu știu posturile sau cum s-or numi.

-Scuză-mă Tris, baseball, înot, toate seamănă.

Imediat ce am rostit cuvintele acelea am simțit un junghi de vinovăție. El nu mă cunoaște, și nici nu e vina lui.

-E ok tată, oricum aveam de gând să ies în oraș. Vreau să îmi cumpăr niște albume și poate niște chestii din alea, știi tu, pe care le citești?

-Vrei să spui cărți? întrebă el amuzat.

-Exact! Așa cărți!

Sarcasmul meu îl cuprinse iar drumul spre ieșire era liber. Cheia, ca de obicei era ascunsă sub preș. Aveam o singură problemă. Cum ajungeam în oraș?

-Nate, cum ajung în oraș?

-Poți să iei autobuzul, dragă. Vine din 30 în 30 de minute.

-Ce noroc pe mine, este 5 și 25. Mă întorc până în 9!

-Eu stabilesc termenii aici! îmi reaminti el cu umor în glas.

-Nu și de acum, i-am replicat eu ușor stânjenită de entuziasmul pe care îl aveam de a trăi aici.

Seattle este un orășel frumos, chiar dacă rar vizitat de soare , de altfel cum e și de mine. Am decis să încerc să găsesc niște prăvălii prin port de unde îmi pot cumpăra cărți. În ciuda faptului că acasă făcusem o mică glumiță despre ele, eu eram foarte pasionată de cărți, mai ales de cele de ficțiune cu sirene, vampiri și zâne. Știu că sună copilăresc, dar monotonia lumii noastre mă aduce în acest prag. Mi-am verificat geanta ,banii ,telefonul și aparatul foto. Una dintre celelalte pasiuni ale mele era fotografia așa că m-am decis să explorez puțin partea pădure-ocean a Seattle-ului. Un drum de circa jumătate de oră m-a adus aici, pe marginea unei prăpăstii vizibile, la cam 30 de metri de sol, valurile izbeau asurzitor stânca.

-Să știi că această zonă este interzisă turiștilor.

O voce necunoscuta dar dulce îmi gâdilă urechile.

-Nu sunt turistă, am zis eu cu un ton ușor amuzat.

O siluetă înaltă, subțire și incredibil de frumoasă îmi întâlni privirea. Băiatul de circa 17 ani stătea la numai un metru de mine. Când a venit aici? Nu am auzit nici un pas iar cărarea din pădure nu este chiar atât de vizibilă.

-Probabil te-ai rătăcit, lasă-mă să te ajut să te întorci pe strada principală, rosti el grațios.

Nu știu dacă ar trebui să fiu umită sau nu. Un străin se oferă să mă conducă prin pădure spre oraș. Normal, instinctul mi-ar spune să stau departe dar vocea lui îmbietoare îl face imposibil de refuzat.

-Mulțumesc, dar nu mă rătăcisem, am spus eu calmă. Oricum, tocmai am terminat deci nu îți voi refuza oferta. Trebuie sa recunosc că încă nu m-am obișnuit cu toate imprejurările de aici. Numele meu este Beatrice Hale. Tu ești?

-O persoană al cărei nume nu va fi în memoria ta prea curând.

Am început să mergem unul lângă altul fără a scoate un sunet tot drumul. Era ceva ciudat la această persoană, nu știu ce, dar era. Era incredibil de frumoasă iar trăsăturile feței te făceau să te indrăgostești de la prima vedere. Pădurea era tăcută. Parcă amuțise și ea, holbându-se la frumusețea acestei persoane. Nici nu mi-am dat seama că mergeam singură când am ajuns în oraș. M-am întors să mulțumesc dar nimeni nu se afla în preajma mea dacă este să scoți din calcul suta de oameni nepăsători din jur. După această mică întâmplare, m-am întors confuză spre librării, am cumpărat ceva și m-am grăbit spre casă.

-Tată, sunt acasă, am strigat eu.

-Nu am auzit ușa trântindu-se Tris, trebuia puțin mai tare. Data viitore să o scoți și din balamale ok?

-Scuze, scuze, am murmurat eu. Poate data viitoare voi face o mișcare de karate și o voi scoate direct din țâțâni, ok? Am spus eu stânjenită de gluma mea ce nu putea fi numită glumă. La capitolul simțul umorului era clar că o moșteneam pe mama.

Noaptea, mintea mea era focusată doar pe străinul care mi-a ieșit azi în cale. Trebuie să fie la liceu, dar oare la același ca mine? Seattle nu e tocmai un oraș mic așa că șansele mele sunt mai puțin favorabile luând în considerare lucrul acesta. Negurile cerului zburară rapid după ce corpul meu se decise să ia o pauză de la atâta gândit.