Inside

Confuzia

Dimineață. Tata a pregătit micul dejun dar mașina lui nu mai e în parcare. Corect, zilele de concediu s-au terminat. M-am dus să încălzesc niște ceai când am zărit ceva pe masă dedesubtul unui bilet. Pe bilet scria: „Să mergi cu autobuzul e nașpa, cum ziceți voi, corect?" O pereche de chei se ivi de sub bilet iar picioarele mele alergară singure către fereastră. Acasă, în Dallas, mama avea o mașina abea funcționabilă iar la aniversarea mea de 16 ani, odată ce am luat carnetul s-a hotărât să îmi dăruiască o motocicletă. Sună nebunesc, dar i-am promis să o folosesc doar pentru școală și când am o urgență de a ajunge undeva, îmi era de ajuns. Se pare că Nate a aflat asta cumva, și mi-a adus motocicleta aici, în Seattle. Tatăl meu era un om minunat, și nu regretam deloc venirea aici. Nu aș fi putut. Acum nu mai eram condiționată de nici un autobuz și nici o oră, phiu. Telefonul sună.

-Tris, mă auzi?

-Da Nate, clar și tare, dar atenția îmi e puțin distrasă de frumoasa mea motocicletă de afară, îți mulțumesc mult de tot, tată!

-Asta vroiam să văd, dacă ți-ai întâmpinat cadoul de bun venit. A ajuns mai târziu, dar măcar e întreagă, spuse el râzând.

Îl ador pe Nate, nu puteam să îi cer mai mult, un acoperiș sub cap, un vehicul pentru a mă deplasa și mâncare. Plus, unul dintre cel mai mare avantaj al său, nu mă sâcâia la cap cu orice detaliu insignifiant ca mama, mă lasa pur și simplu în pace.

-Îți mulțumesc enorm tată, pentru tot ce faci, știu că nu e ușor pentru tine. Eu trebuie să plec, întârzii la școală, ne auzim mai încolo, pa.

Nu știu dacă mergeam la școală să îl văd pe Alex sau pe fratele Eaton. Era un dubiu interesant în mintea mea, Stefan era învăluit de mister și totodată mă enervau acțiunile lui fără sens iar Alex era drăguț și ne știam de o viață. Confuzia creștea pe măsură ce mă gândeam la ea.

Prima oră, istoria. Nu am mai avut istorie până acum, și știam că o să fie la fel ca la celelalte ore, prezentarea aceea idioată ce mă punea în centrul atenției de fiecare dată, doar gândul că mai trebuia să suport câteva zile mă liniștea. Cum am intrat în clasă picioarele mi-au amorțit și am închețat. În ultima bancă două siluete mă fixau cu privirea iar una dintre ele a zbughit-o grăbită afară din clasă. Una bine făcută, masculină, înaltă, slabă și tot ce îl putea descrie. L-am urmărit până în sala de mese, care acum era goală și până la ieșirea din liceu. Nu îmi păsa de oră, voiam doar nișe simple răspunsuri, sau cel puțin credeam că sunt simple. A început să alerge când vocea mea panicată l-a oprit.

-Tu, oprește-te acum! Chiar acum! Am strigat nervoasă.

Se opri, dar nu dădu nici un semn că avea de gând să vorbească cu mine așa că am continuat.

-Vreau doar să știu de ce m-ai mințit, zona aia e foarte populată, toată lumea are acces acolo, de ce ai simțit nevoia să mă izgonești? Ți-am stricat locul de meditat? Păi scuze, dar toată lumea are acces!

Vocea mea nervoasă avea o urmă de cuirozitate dar totuși mi se părea nepotrivit să mă adresez așa, chiar dacă m-a mințit m-a și ajutat. Confuzia este starea mea preferată până la urmă. A dat nervos din picior. După o perioadă de timp care părea o eternitate, a spus ceva.

-Este așa greșit că nu am încredere în tine? Mi-a zis el.

Nu înțelegeam. Ce legătură avea încrederea cu asta? El nici nu mă cunoștea, nu m-aș fi așteptat să aibă încredere în mine, dar mințitul mi se părea exagerat.

-Ce legătură are încrederea cu asta? Am strigat eu.

-Tu mereu faci ceva necugetat, iar pe marginea unei prăpăstii, mai mult sau mai puțin, nu e un loc de joacă cu aparatul.