Călător prin univers

Dincolo de Terra - Part I

     „Eu sunt cea care tămăduiește trupul când boala îl răpune,

     Cea care oblojește rănile când sunt prea dureroase,

     Cea care alungă febra ce rătăcește mințile,

     Eu vindec, dar unii m-au crezut vrăjitoare

     Însă singura vrajă pe care o cunosc este iubirea."

     Mergea prin pădure, atentă la zgomotele din jur. Dis-de-dimineață, când ieșise să pună cele patru capcane, observase o lumină ciudată pe cer. Semăna cu un glob sclipitor ce se mișca haotic deasupra copacilor. Deși puțin intrigată, nu se gândise prea mult la ciudatul spectacol decât abia la amiază, când se auzise un șuierat sinistru, urmat de o trosnitură dincolo de deal, înspre lac. Până atunci fusese înnorat, cum era de obicei prin părțile acelea. Probabil un fulger lovise din senin pe undeva, doborând un copac. N-ar fi fost pentru prima dată.

     Acum, spre înserat, verifica dacă avusese noroc. Însă, după ce și cea de-a treia capcană o găsi intactă, speranța că va găti un iepure la cină începu să o părăsească. Trebuia să își împace stomacul cu o salată de crudități și atât. Lua serios în calcul varianta să coboare în sat, pentru a-și cumpăra cele necesare din puținii bani pe care îi avea. Proviziile erau cam pe terminate, iar dacă nu prindea ceva vânat, ar fi ajuns să sacrifice orătănii din curte, iar asta îi repugna mai mult decât să meargă în târg. Sătenii se cam temeau de ea, deși apelau la serviciile ei când cineva din familie era bolnav. Era cunoscută drept tămăduitoarea așezărilor de prin părțile acelea și chiar dacă le făcuse numai bine, oamenii tot o priveau cu suspiciune. Poate pentru că nu avea bărbat. La cele douăzeci și trei de primăveri ale ei, era firesc să fi fost deja măritată. În ochii femeilor din sat trecea drept fată bătrână, iar pe la șezători era subiect de discuție. În realitate, lipsa unui soț nu o deranja. Putea să își poarte de grijă foarte bine și singură.

     Și asta făcea de mai bine de zece ani. Bine, în primii cinci ani crescuse alături de mătușa care îi lăsase casa în care locuia. Avea treisprezece ani când mama ei o adusese aici, să fie de ajutor bătrânei. Cum erau mulți frați în familie, deci multe guri de hrănit, iar sărăcia bătea pe la ușile întregului ținut, maică-sa se arătase bucuroasă la propunerea surorii ei. De îndată ce primise epistola de la ea, nu mai pierduse vremea. A îmbrăcat-o, i-a pus câteva lucrușoare într-o bocceluță și a dus-o degrabă la destinație. Acolo a îmbrățișat-o pentru ultima oară, a mângâiat-o pe cap și i-a spus: „Isabel, de-acum Kath e mama ta. Să fii cuminte și să o asculți în toate cele!" Și dusă a fost.

     La prima vedere, bătrâna părea o zgripțuroaică rece și ciufută. Gârbovă de spate, sprijinită în nelipsitul baston, bodogănea nemulțumită la orice făcea. Mama ei nu apucase să îi povestească prea multe despre ea. Știa doar că nu avusese nici bărbat, nici copii și că trăia de una singură într-o casă pe care sătenii o numeau coliba din pădure. O vizitau des fiindcă știa să prepare tot soiul de poțiuni și leacuri pentru diverse beteșuguri. Dar cât așteptau pe prispa casei, stăteau ca pe ghimpi și plecau ca sloboziți din arc. Ba chiar o bârfeau pe la spate, numind-o vrăjitoare.

     Cunoscând-o îndeaproape, Kathya Mih dovedise că avea totuși o inimă. Era aspră și autoritară, dar nu făcea altceva decât să o pregătească pentru viață. O învățase cum să construiască eficient capcane pentru iepuri, cum să mânuiască arcul, cum să îngrijească de orătănii și cum să călărească. Și, cel mai important, îi descifrase tainele tămăduirii. Știa rostul tuturor plantelor, care erau vindecătoare, care otrăvitoare, pe care să le folosească și de care să se ferească. Îi explicase când să le culeagă și cum să le prepare pentru fiecare afecțiune în parte. Îi arătase și cum să fiarbă ceaiurile, să amestece poțiunile și unguentele binefăcătoare. În modul ei ursuz de a fi, bătrâna îi transmise întregul ei bagaj de cunoștințe. Ultima ei grijă înainte de moarte fusese să îi lase în scris întreaga proprietate, neavând alți moștenitori. Și astfel rămase cantonată în acel loc pe care acum îl numea cu drag acasă.