aesthetics.

» duende

[ I ]

           Frevisse Vival ajunsese cumva în acea tornadă de corpuri transpirate, fierbinţi şi lipsite de control. Se împingeau, râdeau neobrăzat şi arătau cu degetele peste tot în jurul lor. Chicotele şi oftările pluteau în aer haotic, alături de mirosul de lavandă şi vanilie, dat de micuţele crenguţe regăsite peste tot. Bătrâna, dar nu chiar bătrână, din faţa lor se păstra manierată, pierzându-se singură în termeni plastici şi transpirând în abundenţă. Galeria aia de artă, atât de scump proiectată, nu avea niciun aer condiţionat. Avea ventilatoare, puse strategic aproape de podea şi montate în perete. Dar erau atât de rare încât îţi venea să rupi pânza aia afurisită de pe tablou şi să îţi faci vânt cu ea. De asemenea, amorţeau câte cinci minute per tablou, iar când se mişcau se simţea dumnezeiesc. Frevisse era dezgustată. Transpiraţie, tablouri abstracte şi îndeajuns de urâte încât să te sufoce de-a dreptul, colegi de clasă nesimţiţi. Şi mai era şi galeria cu totul, care probabil costa mai mult decât cincizeci de kilograme de aur veritabil. Fusese entuziasmată când se deschise, iar apoi când şcoala ei a fost invitată să facă un tur gratuit. Dar acum nu mai are nicio plăcere. Îşi întoarse capul în spate, dar majoritatea colegilor care stăteau în spatele ei dispăruseră. Inclusiv Énna, prietena ei cea mai bună. Strânse din dinţi, deranjată că nu îi spusese nimic, dar într-un final se evaporă subtil din grămada de adolescenţi şi se îndreptă către ieşire. Sau încercă să dea de ieşire. Şi-o imagină pe Énna fumând iarbă afară, în spatele vreunui copac sau tufiş, alături de Keenan, nepăsându-i de tablourile stranii şi plictisitoare din galerie.

            Mergând pe holul lung ce dă în ieşire, Fris se simţea plutind într-un haos compact de culoare şi extaz. Se opri totuşi în faţa unui tablou, să îl analizeze cu atenţie. De când era mică se visa artistă, pictoriţă, iar tablourile de orice fel îi aduceau o senzaţie de fericire absolută. Simţea viziunile pictorului în fiecare ezitare ale dungilor de culoare, simţea întregul abis de îmbinări şi beatitudine înşirate pe pânză. Fiecare tablou oferea o euforie aparte, fiecare aparţinea unei alte galaxii de posibilităţi. Dar cele din galerie... erau diferite. Nu îi transmiteau nimic, deşi nu erau nici complet fade. Păreau fotografii îmbunătăţite cu metafore de temperă, păreau doar momente. Dar aveau ceva aparte. Simţeai totuşi un mic univers expandabil în firele materialului, simţeai ceva încâtuşat sub greutatea ramelor. Dar părea mort. Pierdut.

              Apus.

              Toate păreau infinite, arătau întreaga fericire de care putea avea cineva parte. Dar lui Fris îi transmiteau doar moarte şi, uneori, kitsch. Erau prea stranii pentru a putea fi admirate sau înţelese. Aşa că se întoarse pe călcâie, cu gândul fix că trebuie să dea de Énna. Dar se trezise lovită în frunte şi se dezechilibră, în timp ce o mână fermă îi prinse antebraţul şi o ajută. O privire sumbră şi o faţă lipsită de orice lumină. Asta privea acum. Femeia de care se ciocnise era îmbrăcată în negru, rădăcinile părului erau încordate de o basma strânsă pe cap, iar mâinile îi tremurau, deşi când o atinseră pe Fris aceasta nu le simţise tremurul. Se scuzaseră amândouă, iar Fris se abţinu să îşi atingă fruntea care pulsa uşor de durere, apoi se depărtă rapid. Când ajunse în dreptul uşii, privi înapoi, doar ca să o vadă pe femeie răstignită peste un tablou, plângând zgomotos.

[ II ]

                   Observă încă de când intrase în curtea galeriei cireşul imens din dreptul uneia dintre ferestre. Şi era convinsă că şi Énna îl observase şi plănuia să stea în spatele lui, pompând fum gros şi pierzându-se în braţele iubitului ei. Dar când Fris ajunse în spatele cireşului, nu era vreo urmă de cei doi. Ar fi putut pleca acasă, dar sincer acum, niciunul dintre ei nu avea atâta sânge-n vine încât să o sfideze pe diriginta Farquar. Puteau să se fi dus după ţigări, dar slabe şanse, la cât de dotată e Énna. Iarba ce înconjura trunchiul copacului era totuşi călcată, iar Fris observă un chiştoc în ea. Fuseseră acolo, deci acum probabil s-au întors la grupul ce vizita galeria. Iar asta ar trebui să facă şi ea.

                    Dar era prea târziu: când ajunse în dreptul uşii, grupul de adolescenţi, cu ghidul în faţă, se apropia de locul din care plecaseră. Totuşi, când deschise uşa, atentă să nu o vadă cineva că venea de afară, auzi vorbele unui băiat. Îl ştia, era boboc, poate de aceea fusese şi atent la toată vizita şi pusese atâtea întrebări despre tablouri.

                     - Ăsta nu era aici când am început turul.

[III]

                    O căutase pe Énna absolut peste tot. Diriginta nu îi observă lipsa, dar Fris începu să se îngrijoreze puţin, oricât de majoră şi rebelă ar fi fost prietena ei. Numerele de telefon, atât al ei cât şi al lui Keenan, erau nealocate. Ironic.

                     Dintr-odată erau nealocate.

                     May şi Christine, două colege de clasă, bântuiau întreaga galerie, iar Neil, prietenul ei, plecase să verifice toate magazinele şi să îi caute acasă. Iar Fris simţea cum inima îí derapa şi începea uşor să tremure. Plecaseră, dar numerele lor de telefon nealocate o puseseră pe gânduri îndeajuns de mult încât să creadă că totul era mai grav.

                      Iar când May apăru, albă ca varul şi tremurând panicată, îşi imagină tot ce e mai rău. Fata nu îi spusese nimic, doar îi apucă încheietura şi o trase după ea, până în faţa unui tablou. Fris voia să întrebe ce se întâmplă, dar când şi-a ancorat privirea asupra pânzei, nu a mai simţit nimic, decât impactul corpului său cu podeaua.

                      Era imposibil.

Pe un fundal pastel, albastru, creat prin tremururi de pensulă, trona un cireş. Ramurile se extindeau puternic spre rame, într-un degradeu termo-dinamic, şoptit prin nuanţe fade şi inocente. Iar sprijinite de trunchi pulsau două corpuri. Se acopereau reciproc, în timp ce fiinţa le era brăzdată în împrejur de fum gros de tutun, nuanţat printr-un clarobscur sumbru. Îşi minţeau eurile cu săruturi. Cu zâmbete şi deşertăciune adolescentină. Iar în cadrul acela pur, păreau a-şi înălţa sufletele spre cer, deşi corpurile le rămâneau statornice în poluarea de haos şi iubire. Ea era o Lună a propriului cer reprezentat de el, dar şi el era însuşi un Soare care o strălucea pe ea în zări şi orizonturi. Ea avea un inel pe deget, el o promisiune că nu se vor uita şi că se vor uni într-un obscur al viitorului. Dragostea lor curgea în tente şi degradeuri, încercând să le surprindă întreaga viitoare nuntă, ce se va desfăşura pe pânza unui viitor rece, dar ideal unor fiinţe firave şi răzvrătite. Şi-au promis un infinit, au ajuns o jertfă. Şi-au promis nemărginire, au primit statornicie. Dar fericită fie soarta unor pulsaţii umane, devenite caractere pe o pânză, atunci când se simt mai nesfârşiţi ca niciodată, unul lângă altul.

n/a: explicaţia cuvântului din titlu e la media. alături de o melodie genială a unei trupe geniale.