aesthetics.

» telekinesis

         

           Încă de când a tras aer în piept pentru prima oară, tot ce a reprezentat vreodată pentru Univers a fost o pată fugară într-un caiet de desene, aparţinând forţelor stelare. A simţit căderea, a simţit aerul fugitiv ce i-a transpus respiraţia într-o simplă lovitură asupra plămânilor, apoi odată cu impactul şi-a desfăşurat întreaga fiinţă şi s-a extins, pielea ei devenind una cu celuloza divină, iar sângele-i devenind tuş şi cerneală. De atunci zace printre foi şi nu e vreodată privită, şi nu înseamnă nimic pe lângă desenele celeşti caree au devenit alte fiinţe umane. S-a constrâns într-o uitare şi un linear fatal, iar când o briză răsfoieşte paginile, simte fiecare durere ce a plutit vreodată cu acea briză. Simte haos şi simte divin, atrage magnficul precum o crimă asupra inocenţei. E doar o cerneală îmbibată în speranţă, a cărei singur avantaj e că nu va putea fi vreodată ştearsă. Deşi îşi simte ştersătura pulsând până la inimă şi îşi simte neimportanţa asemeni unei migrene. E bolnavă de atâta uitare, dar cine i-ar adminstra vreun calmant, când ea e un haos static printre schiţe şi capodopere...;

           A mimat mereu ce a trebuit să mimeze; a minţit că face parte din aurora de divinitate a Universului, încât a ajuns să creadă minciuna. Îşi frânge zilnic oasele odată cu refluxul lacrimilor în care înoată şi se îneacă şi se renaşte înapoi pe foaie. E o greşeală, dar Universul iubeşte greşelile. Iar tortura e doar un praf de zahăr pe vârful limbii, atunci când nimicul este prea pregnant pentru a fi remarcat. Cum să minţi când tu însuţi eşti un adevăr...; ea, cel puţin, este, iar contrastul unei singure pete nu va păli vreodată, aşa cum li se întâmplă marilor minuni artistice. Un colorit repetitiv şi rigid e mai sigur decât un haos vulgar.

            Ea a vrut să mişte obiecte şi să le danseze într-o şoaptă a minţii, a vrut să fie un păpuşar al unei jucării divine, a vrut probabil o putere, când ea era doar o briză. Şi zilnic exersa şi se pierdea în concentrare, şi zilnic căuta magnificul în nimic. Iar când a ridicat o galaxie cu propriile-i degete firave, a ştiut că şi petele fac parte din artă, că fără puncte nu ar exista linii, că fără picături nu ar exista ploaie. Şi încetul cu încetul devenise telekinezia ce purta pe umeri o întreagă naţiune de aştrii şi comete. Devenise unică, infinită, râvnită. Universul o extinse dintr-o pată într-o actualitate a picturii, iar când a fost ruptă din caiet şi întemniţată de-a lungul unei rame, nemărginitul din artere a plesnit într-o linişte a galeriei.

             Fundalul arăta rebel, ca fiinţa ei de prea multe ori limitată la a fi doar un divertisment, nu o artă. Iar ea imprima pe hârtia şevaletului un întreg abis de regrete şi durere, părea o definiţie a necuprinsului şi a calvarului. Faţa îi rămăsese încă o pată alinată doar de forţa care îşi întindea rădăcinile către unghiurile ramelor. Iar clar-obscurul din chip mai rămâne şi astâzi amintirea unei dureri şi al unui neajuns. E întemniţată printre opere, dar măcar acum şi ea reprezintă o parte din arta pulsândă din Aodh Duane.

             Heroine Sether, fie-ţi sufletul un buchet de poezii şi sângele vinul zeilor, fiindcă acum eşti prada Universului. Fie-ţi eternitatea uşor de suportat, printre mirosul acuarelei proaspete şi a lemnului prăfuit.