PIERDUŢI ÎN PĂDURE (EDITARE)

Partea 1(EDITATĂ)

   ''Trecutul e-un prolog.''

  Shakespeare  

 Era intuneric.Îi era frică.Nu de intuneric.Îi era frică ca el fusese la un pas de ai descoperi minciuna.El fusese la un pas de ai indepărta masca.Dar pe lîngă asta îi mai era frica ca e singura.Singuratatea.Cel mai mare coşmar al ei din acea noapte.O noapte asemănătăare cu asta.Cînd era în pădure,singură si neajutorată.

   Noaptea, prin întuneric, în umbră, cu frică şi durere.

   După acel accident Terressa învăţase cu adevărat ce e durerea.Se deprinse cu ea şi învăţase cum să se lupte împotriva ei.Învăţase că durerea nu putea fi ignorată.Alese să o mascheze de ochii lumii, alese să se prefacă puternică, dură si indestructibilă.Dar totuşi nu renunţase la ceea ce o învăţase mama ei.Nu renunţase la altruismul pe care îl moştenise de la Denissa Swan, nici la gingăşia şi iubirea ei pentru lumea înconjurătoare.Ştia că ar dezamăgi-o dacă ar renunţa la ele şi nu vroia să facă asta.

   Frumuseţea orbitoare şi ochii enigmatici, misterioşi, erau cei care o făceau să semene cu mama ei.Dar de la tata avea acel talent nemaipomenit de a întoarce o situaţie pe toate părţile si de a vedea lucruri pe care nimeni nu le observa.Cîteodata aceasta capacitate o facea să-i fie greaţă de ea însăşi.

   Nu vroia să semene cu tatăl ei.

   Călcase pe o crengă subţire şi aceasta trosni sub greutatea ei.Se sperie oprindu-se pentru o secundă, dar apoi îţi continuă drumul.Încerca să-şi aminteasca harta padurii pe care o văzuse doar odată în măinele domnului Thompson.Brusc îşi duse mâina la tîmplă şi apoi o afundă în marea de păr şaten dezordonat, înfigîndu-şi cu putere unghiile rotunde în pielea capului.Lacrimile îi inundaseră ochii, prelingîndu-se pe obrajii reci ca gheaţa.Mereu erau reci, la fel ca mainile ei.Continuă să plîngă în linişte, amintindu-şi fiecare secundă din ultimele 24 de ore.Pieptul i se mişca încet, respira greu încercînd să se calmeze.Îşi muşcă buza inferioară cu putere şi aproape că o sparse.

   Nu ştia de ce o lasase singură să plece.

   Sentimentul de vină îl copleşea şi îşi dorea ca ea să-i spună că e un idiot, să strige la el şi să o vadă cum obrajii îi prindeau culoare şi cum îi tremura buzele, deparcă se temea ea însăşi de ceea ce spunea.Îşi închipuia că după acel copac va apărea ea şi-i va rosti numele.Va fi bine şi va fi alături de el.Chiar dacă nu o suporta, chiar dacă nu stau un minut unul lîngă altul fără ca să se certe, acum simţea nevoia aceea stupidă de a o enerva, de a o supăra şi de a o cuprinde.Un zîmbet stîmb îi apare pe faţa, nu era un zîmbet arogant de-al său, era un zîmbet trist al unei amintiri înceţoşate şi îndepărtate.

   Aşa o liniştise prima data după ce o înfuriase de-a binele - o îmbrăţişase.

   Acum cîţiva ani.Atunci cînd Terressa era doar o fată simpatică cu un zîmbet sfios şi su ochii mari şi incredibil de albaştri.Ireali de albaştri, atît de încredibili că căutai alte nuanţe prin acea mare, dar nu reuşeai şi pînă la urmă îţi dădeai seama că te holbai la ea.Aşa păţise el, pentru prima data cînd o văzuse.Din păcate era prea mic şi prost pentru ai spune ceva, pentru a o face să rămînă cu el.După aceea se gîndise un an întreg la fata cu ochi albaştri ,pînă cînd o întîlni în ziua ploioasă de mai.

   I se păru că îi aude glasul.Dar nu era ea.Închise ochii şi încercă din nou să zîmbeacă, dar nu putea.Ceva parcă îl împiedica să continue firul amintirilor.Deschise ochii clipind des şi oftă aducîndu-şi aminte unde se afla ea.Si unde se afla el.Amîndoi erau pierduţi în padure.

    Vîntul continua să se joace pe pielea ei provocîndu-i furnicături.Era acum speriată şi îngrozită. Deparcă cu fiecare pas devenea din ce în ce mai amorţită.

   Se gîndi la el.

   Se gîndi unde el era acum.Nu ştia.O lacrimă îi scăpase, dar şi-o şterse repede parcă temîndu-se să nu o vadă nimeni.Era un reflex, ceva normal pentru ca să nu dea impresie că e slabă.Aşa cum era acum.Nu o speria faptul că părea slabă, ci faptul că se simţea.Acum, chiar şi cînd era sigură că nimeni nu o va vedea, chiar şi acum îşi păstra masca.

   Trebuia să găsească acel afurisit de rîu şi ... ce urma?Nu ştia.

    Nu putea să-şi organizeze gîndurile.Se gîndea la el.La unde se afla ea şi cît de departe sunt unul de altul.Vroia să-l ţină departe de ea,vroia să-şi păstreze masca perfectiunii neatinsă, dar nu vroia ca el să dispară din viaţa ei.Nu vroia ca singurul care i-a oferit o parte din dragostea lui să dispară.Nu vroia ca să se sfîrşească aşa,numai nu aşa.

   Un urlet de lup se auzi în depărtare,ea tresări şi începu să tremure agitîndu-se.Simţi cum inima îi bubuia în piept şi cum se înăduşea prin propriile respirări.Apoi se întîmplă ceva ce nu făcuse de mult timp,fugea de frică.

   Fugea de amintire şi de durere.

   Fugea de trecut.

   Urletul de lup îl făcu să tresară si să-şi deschidă ochii pentru o clipă.Era obosit,vroia doar să doarmă şi să uite totul pentru un timp.După care să se trezească dimineaţa urmatoare şi să realizeze ca era doar un coşmar.Să se trezească în cortul din tabără şi apoi pe jumatate îmbrăcat să fugă la ea şi să-şi ceară scuze.Să o cuprindă şi să nu-i dea drumul.Iar ea să stige speriată şi să-l alunge din cort.

   Gîndul la o astfel de întîmplare îl făc din nou să zîmbească,dar un alt urlet disperat de lup sfîşiase liniştea şi odata cu ea gîndurile brunetului.

   Apoi un alt urlet se auzi din depărtare.Îşi aduse aminte de Terressa.Sentimentul de ură pentru sine şi cel de frică îl făceau mai panicat şi mai confuz la fiecare secundă.Nu reuşi să lege un gînd că picioarele îl forţau să alerge după ea.Alegra mai repede decît o făcea vreodată şi simţea cum rămîne fără aer,iar gîtul i se usca.

   Era întuneric.Aştepta să fie întuneric.După cîteva minute se opri inspirînd încet şi încercînd să-şi revină.Stia că lupii o vor ajunge,simţea asta.Înjură printre dinţi şi îşi continuă drumul încercînd să nu se lovească de vre-un copac.Ridică capul spre cer de cîteva ori orientîndu-se după Steaua Nordului o luă pe acelaşi drum ca şi ea.Păşind peste paşii ei fără să-şi dea seama de asta.

   Căzu pentru a 3-a oară, împiedicîndu-se de data asta de o rădăcină.Pădurea era schimbată, era diferită.

Dar se înşela.Defapt ea se schimbase, pădurea era la fel.

   Crengile doreau să o prindă şi cîteodată o ajungeau  de păr,încîlcindu-i-l şi blocîndu-l între degetele lor subţiri.Ea doar continua să plîngă şi să alerge îngrozită.Pînă cînd căzuse şi nu îndrăzni să se mişte.Era prea slabă pentru a fugi de trecut,nu putea să se lupte cu el.

   Rămase aşa ceva timp,poate o oră sau mai mult.Cu privirea aţintită în gol,cu braţul stîng sub cap şi cu părul ei buclat căzîndu-i pe faţa palidă.Era un tablou zguduitor care te înjunghia în inimă cînd îi întîlneai ochii tulburaţi.Puteai citi povestea ei doar văzăndu-i ochii.

   În acel moment nu vedeai decît durere.

   Vedeai singurătate şi frică.

   Vedeai doar o viaţă zbuciumată şi periculoasă.

   Vedeai răni atănci pe care trupul nu le mai purta - le ascundea sufletul.

   Cine ar fi văzut-o ar fi crezut că e moartă.