Moon #Wattys2015

002

Am strigat, lovind cu piciorul în patul subdimensionat cu o saltea urâtă. Pieptul meu urca și cobora frenetic. Mi-am dus degetele lungi la tâmple, masând stresat. Timpul trecea necontrolat, depărtându-se de termenul sosirii în Anglia. Nu știu cât am dormit, fiindcă ceasul meu intern e dereglat de toate schimbările de fus oral. Nu știu nici dacă mai sunt în Suedia. Nu știu nici dacă sunt viu, neajutat de decorul scos din Infernul lui Dante.
- Îmi spune cineva ce caut aici?

M-am reapropriat de singura ușă din încăpere, venindu-mi o idee inspirată din filme, dar nu departe de adevăr. Vezica mea urinară se simțea ca o bombă, gata să explodeze.

- Hei, oricine ai fi, am nevoie la toaletă!

Glasul meu a rezonat puternic în spațiul închis. Am privit pereții verzui închis, pătați cu ceva ce speram să nu fie sânge. Am auzit câțiva pași înăbușiți de metalul ușii. Inima a început să bată ca un nebun prins în cămașa de forță. M-am întors plin de speranță, cârlionții împrăștiindu-se pe fruntea mea. Un clic aproape imperceptibil anunța deschiderea ușii. Am apucat mânerul, când o voce groasă m-a oprit în loc. Chiar dacă era din metal, se prea poate să fie unul subțire, fiindcă se aude prea bine prin ușă.

- Îndepărtează-te de ușă, întoarce-te cu spatele și închide ochii. Te voi duce la baie dacă promiți că nu încerci nimic. Nu poți face nimic. Dacă văd vreun semn că faci contrariul, te împușc. Simplu.

Glasul acela mi-a înghețat sângele în vine. Nu știu cu ce am greșit de am ajuns în situația actuală. Toate ideile scoase din filme, cum că aș putea să evadez în timp ce sunt condus spre baie s-au evaporat instantaneu, fiind înlocuite de ghearele fricii. Nu știu cât am stat aici, dar știu că ăsta e primul semn că nu am fost abandonat în acea cameră a groazei ce părea că își strânge pereții peste ființa mea. Nu puteam să îmi pierd încă speranța. Măcar voi încerca să văd unde am fost adus. Să scanez perimetrul ca un om cu un istoric de seriale polițiste în cap. Mi-am scuturat capul frenetic, uimit de prostiile copilărești ce îmi treceau prin minte. Nu cred că am stat chiar atât de mult închis, încât să îmi pierd mințile. M-am dus spre mijlocul camerei, cu mâinile la ceafă.

- Gata! am strigat cu putere

Un scârțâit mic a marcat deschiderea ușii. Sunetul unor pași greoi mi-a umplut timpanele, pregătite să perceapă orice sunet. Omul din spatele meu, probabil cel care mi-a vorbit mai devreme, avea peste 70 de kg sigur. Părul de pe mâini mi s-a ridicat la gândul cutremurător ce mi-a trecut prin minte. Mi-am imaginat o matahală fără suflet,de 2 m, pe care nu poți să o muți nici cu un buldozer.

- Okay, man, o să te leg din nou la ochi pentru că nu am vrea să știi unde ai ajuns. Ce știu eu, pari o vedetă umblată.

Glasul lui părea mai puțin fioros, nealterat de vreun material.

Am analizat ceea ce a spus, auzind clar pluralul folosit de el. Înseamnă că sunt mai multe persoane implicate. Dacă sunt la fel de mari ca și el, pot să îmi iau adio de la viață. Pesimismul mi-a rupt sufletul în două. Dacă voi rămâne aici și voi rata următoarele concerte? O grămadă de fani vor fi dezamăgiți și se va isca un scandal uriaș. Chiar și acum, răpit, mă gândesc la familia mea uriașă. La zâmbetele și lacrimile de fericire ce apar pe chipul lor când mă văd. Speranța ce le strălucește pe chip când îmi aud glasul. Pasiunea cu care cântă în timpul concertelor, făcându-mă să mă simt mândru de meseria mea.Am simțit căldura corpului din spatele meu, înainte să își întindă mâinile cu o bucată de material. Era o eșarfă albastră ca cerul verii ce inspira fericire. În ciuda culorii deschise, nu puteam să văd prin ea. Un miros parfumat mi-a lovit rănile, recunoscând imediat parfumul: Little Black Dress. Am râs la ironia sorții: One Direction are o melodie numită așa. Omul misterios mi-a aranjat-o pe ochi mai bine, apucându-mi mâinile la spate. Pielea lui era fină, uimindu-mă. Deobicei răpitorii nu sunt niște matahale ce le pasă de hidratarea pielii.