Vânătoarea de vrăji

Capitolul 1

                "Mama ta avea paisprezece ani când te-a născut? Nici nu mă mir, eşti un accident neplăcut."
                 Aceste cuvinte erau atât de dureroase pentru Sidonia, încât reuşiseră să îi zdruncine mintea. Cu toate acestea, ea nu a învinovăţit-o niciodată pe femeia care i-a dat viaţă deoarece nu îi ştia povestea. Şi chiar dacă o afla, nu credea că o s-o urască vreodată. Iubirea ei pentru această fiinţă era nemăriginită, chiar dacă nu îi văzuse chipul. Dar toate acestea aveau să se schimbe odată ce va ajunge în ţara ei natală, odată ce îşi va cunoaşte familia naturală.
                 Era foarte recunoscătoare cuplului american ce o adoptaseră cu mulţi ani în urmă. Cei doi i-au oferit hrană, un acoperiş deasupra capului şi, cel mai important lucru, iubire. Îi considera, de asemenea, părinţii ei. Însă acest fapt nu îi împiedica dorinţa de a-şi regăsi adevărata familie.
                Cei doi ochi albaştri erau aţintiţi asupra unor avioane ce aşteptau să plece. Aceştia au început să sclipească de îndată ce o femeie cu glasul răguşit a anunţat că unul din avioane avea să o ducă în România.
                 - Eşti sigură?
                 A tresărit la auzul celor două cuvinte. Şi-a întors capul într-o parte, a înghiţit în sec şi a vrut să îşi deschidă gura. Buzele crăpate i se opriseră, neputând scoate nici măcar un sunet. A aşteptat câteva secunde, apoi a încercat din nou.
                - Da. A tras o gură de aer în piept şi a continuat: Sunt pregătită. Niciodată nu am ştiut cum să vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine în toţi aceşti ani. Ştiu că v-am dezamăgit uneori... sau că nu am fost, probabil, ceea ce v-aţi dorit, însă am încercat.
Ochii i se umpluseră de lacrimi.
                 - Vreau doar să vă spun că... vă iubesc. Întotdeauna v-am considerat familia mea, dar acum vreau să aflu de unde vin şi mai ales... cine sunt eu cu adevărat.
                 Lacrimile calde au început să se scurgă, însă fata şi-a trecut mâinile peste pistruii ei, ştergându-şi chipul palid. Josh şi Natasha Brown, părinţii adoptivi, au început şi ei să plângă.
                 După câteva minute de linişte asurzitoare, aceeaşi voce răguşită anunţă că pasagerii trebuie să se urce în avionul numărul 19 : New York – Bucureşti. La auzul acestor cuvinte, cei trei şi-au luat rămas bun. Sidonia a promis că o să îi sune când va ajunge şi că, bineînţeles, se vor revedea curând.
                 Şi-a luat cele două valize în mâini şi a pornit spre avionul alb din faţa ei. Scările rulante urcau din ce în ce mai sus. În timpul acesta, mâna cea dreaptă îi flutura în aer spre cei doi americani care o crescuseră.

                 Zborul a fost fără probleme, cu toate că a durat destul de mult. Nerăbdarea o cuprinsese pe Sidonia, dar în acelaşi timp şi teama. Nu ştia de ce îi era teamă. Corpul îi tremura din ce în ce mai mult, parcă avea o presimţire.
                 Ajunsă într-o parcare de taxiuri, aceasta se hotărăşte să se urce într-unul. Conducea o femeie de aproximativ patruzeci de ani cu părul prins într-un coc şi ochelari de vedere. S-a pus pe bancheta din spate şi apoi i-a spus femeii unde trebuie să ajungă.
                 Stătea lipită cu nasul de geamul curat al maşinii, în timp ce aceasta se mişca cu viteză. România îi dădea senzaţia de „acasă". Peisajele erau fabuloase. Era mai multă vegetaţie ca în locurile unde a crescut. Înainte vedea mai mult clădiri înalte şi aglomeraţia New York-ului. Ţara natala era, însă, diferită. Diferită într-un sens bun. Aerul curat ce intra pe geamul deschis din lateraul şoferiţei îi dădea o stare de bine.
                 După cele patru ore parcurse cu maşina portocalie, Sidonia a ajuns în sfârşit la destinaţie. Şi-a scos din buzunar banii pe care îi avea pentru a plăti taxiul. După care, şi-a scos valizele din portbagaj şi a salutat-o pe femeia drăguţă ce o condusese. După ce maşina a plecat, fata rămăsese nemişcată. Avea în mână o hârtie mototolită şi îngălbenită din cauza trecerii timpului. Era o scrisoare trimisă de către mama ei acum mult timp. Aceea fusese prima şi ultima scrisoare primită de la ea. Pe spate era adresa. A fost singurul lucru după care s-a putut ghida.

"România, Sibiu (Transilvania), Strada Ielelor, numărul 25"

               După câteva minute de mers, a ajuns în faţa casei. Părea destul de veche şi nu prea îngrijită. Totuşi , nu putea să observe detaliile fiindcă deja se făcuse întuneric. Părul blond îi zbura pe faţă din cauza vântului ce începuse să bată cu putere.
               A oftat, după care a bătut în uşă.