Amintiri

Capitolul 2

*luna octombrie*

Prima lună de locuit împreună a fost mult mai complicată decat ar fi trebuit să fie. Treburile casnice ne-au dat multe bătăi de cap. De exemplu: mă pregăteam de facultate într-o dimineață și mai trebuia să mă spăl pe față. Intru în baie și... dezastru! Înaintea mea a fost Fănică acolo și a întors totul cu funduʼ în sus de nu îți mai găseai nici săpunul. Mai apoi, pe hol mi-a luat zece minute să-mi găsesc cheile de la mașină printre fularele și caietele Laurei. M-am gândit cât m-am gândit la școală și am găsit soluția. Locurile comune din casă ar fi rămas curate și libere dacă fiecare își lăsa bulendrele și "gunoaiele" în propria cameră.

Până aici toate bune. Acum curățenia: eu eram obișnuită de acasă să fac totul de una singură. Așa că am hotărât să fac eu curat, să spăl vase, haine și ce mai trebuie spălat. În rest, fiecare își făcea curat în propria cameră și își spăla lenjeria, își aduna gunoiul și așa mai departe. O condiție însă: Laura și Fănică îmi cumpărau produsele de curățat și ce îmi mai trebuia.

Cu mâncarea procedam asemănător: dacă vroiau ceva anume de mâncare, cumpărau cele trebuincioase iar eu le pregăteam masa. Dacă nu, puneam toți bani și găteam ceva ce ne convenea tuturor.

În fine, în seara respectivă le-am comunicat cele hotătâte iar reacția Laurei a fost:

− Serios, Rotaru? Cum adică să dau bani pe ceva ce nu folosesc?

− Adică tu nu mănânci? Faci fotosinteză și nu știm noi, Laura? am răspuns eu ironic.

− Nu, dar... totuși, Delia!

− Mie mi se pare corect, Laura, adăugă Fănică.

− Tu să taci! Corect e cum spun eu!

− Laura, intervin eu, sincer acum, de când suntem aici ți-ai spălat vreodată hainele?

− Nu.

− De ce?

− Nu am avut timp, Rotaru!

− Oo, nu mai spune! Nu ai timp să arunci niște haine în mașină și să o pornești, dar să stai pe comp după facultă și să asculți muzică în timp ce bei câte un pahar cu votcă poți să faci!

− Agh, bine! Bine, Rotaru! Sunt de acord! Mulțumită?

− Da, am răspuns eu și Fănică în cor.

− Nu te-am întrebat pe tine, măscăriciule! îi spuse Laura plictisită și plecă din cameră.

Mda, cam așa decurgeau toate discuțiile noastre în trei... Laura era revoltată de orice decizie pe care o lua vreunul din noi fără ea și pe care i-o trântea mai apoi cu nonșalanță sub nas pentru ca ea să o ia la cunoștiință. OK, cam așa reacționam și eu... Fie că aveam dreptate, fie că nu, tot trebuia să îmi susțin părerea, uneori greșită, în fața celorlalți. Fănică, spre deosebire de mine și de Laura, asculta tăcut și mereu se conforma fără să comenteze. În cazurile în care noi chiar nu aveam dreptate și îl obligam să facă ceva fără voia lui, atunci riposta și el. Asta se întâmpla în cele mai rele cazuri, care se terminau deseori cu o bătută din partea Laurei pentru Fănică. În mine ea nu prea dădea, doar când săream rău de tot calul și chiar meritam acele palme. Săracul Fănică, în schimb, era mereu urecheat și certat de colega mea. Eu nu recurgeam la astfel de metode pentru a-l "disciplina". Îl luam cu frumosul și reușeam să obțin ce vreoiam de la el fără a ridica prea mult tonul. Iar Fănică era prea gentleman în astfel de cazuri... nu își permitea să dea în fete. Nici măcar să țipe la ele... "Norocul nostru!" spunea mereu Laura iar eu eram de acord cu ea. Tot cu frumosul o luam și pe prietena mea, doar că, cu ea mereu îmi pierdeam calmul. Din asta rezulta un dialog cu foarte mulți decibeli din care nu ieșea nici una din noi câștigătoare. Sau poate că da, depinde de circumstanțe.