Amintiri

Capitolul 7

*Notă de informare: textul următor conține limbaj licențios*

Cu câteva luni înainte de sfârșitul lunii noiembrie, Laura venise acasă radiind de fericire, ciufulită toată, roșie la față, privind pierdută în gol. Eu eram în bucătărie, pusă în genunchi în fața cuptorului, murind de draci, încercând să-l curăț după ultimele încercări eșuate de a găti ale Laurei. Aceasta venise în spatele meu și țipă entuziasmată:

− Delia, sunt atât de fericită?!

Nu am auzit-o când a venit, iar strigătul ei spartan m-a speriat. M-am ridicat brusc, dându-mi cu putere una cu capul de tava din cuptor.

− Auu! La dracu! Ce urli așa, femeie? Ai descoperit în avanpremieră dildourile de ești așa de încântată? am întrebat-o ironică, masându-mi zona lovită cu vârful degetelor.

− Ești proastă! îmi răspunse ea surprinsă neplăcut de întrebarea mea ușuratică. Îl mai ști pe Marius, cel de la Politehnică? mă întrebă.

Marius? Acum ceva timp am precizat eu două motive pentru care luna noiembrie avea să fie una dintre cele mai epice din acel an. Unul din ele era Marius. Apoi am menționat un tip din autocar cu care a început să converseze Laura pentru a nu se plictisi cât eu dormeam cu capul pe Fănică. Era tot Marius, un băiat din anul II de la Politehnică. Venise cu noi, cei de la medicină, în excursie. Ce au vorbit, nu știu. Eu eram de mult în lumea viselor... Ce-i drept, s-au înteles, au continuat să vorbească, să râdă și să stea împreună. După excurie, au ieșit prin oraș, prin parcuri, baruri, pe străzi, oriunde.

− Da, îl știu, ce-i cu el? i-am spus căutându-mi buretele de sârmă.

− Ghici ce! M-a întrebat dacă vreau să fiu cu el! chiui ea fericită.

− Aham, lasă-mă să ghicesc. I-ai zis da, l-ai îmbrățișat ca pe un pom, iar în lift te-a mozolit de ți-a întors și creierul pe dos... Corect? i-am zis privind-o plictisită.

− De unde ai știut? spuse ea înroșindu-se la față.

− Păi, având în vedere că ești mai ciufulită ca un om electrocutat, bluza ți-e șifonată, râzi ca o proastă fără motiv, ești îmbujorată ca un mac iar ochii îți strălucesc ciudat, să zicem că mă bazez pe intuiție...

− Tu poți fi vreodată serioasă?

− Neh, am încercat odată, dar după doișpe minute îmi venea să mă sinucid, deci am renunțat.

− Șiii... crezi că ne potrivim? mă întrebă ea sfioasă.

Aș fi fost o egoistă răutăcioasă dacă aș fi spun nu. Se potriveau din toate punctele de vedere. Laura era mai scundă și ușor plinuță, șatenă cu ochi căprui, iar Marius avea cam aceași statură și era brunet cu ochii negrii. Amândoi erau obsedați de jocuri video, vorbeau engleză mai fluent decât puteau vorbi româna, erau mari fani ai fast-food-ului (defapt în secolul 21 cine nu e așa) și aveau același caracter autoritar care ne dădea de furcă proscrișilor ca mine și Fănică.

− Mda, nu vă stă rău împreună. Mă bucur pentru tine, felicitări! Să vă țină! i-am urat eu zâmbind, apoi mă aplecasem din nou spre cuptor pentru a-l termina de curățat.

− Ooo, mulțumesc, Rotaru! spuse ea și vru să mă îmbrățișeze.

Se aplecă să împartă un moment tandru, ca între prietene, cu mine. Eu, fiind încă băgată de jumătate în cuptor, când mă înlănțui cu brațele, m-am dezechilibrat. În încercarea de a-mi opri căderea, m-am prins de oala cu detergent de pe aragaz. Tot degeaba, m-am dus grămadă cu tot cu ea. Karma clar mă ura pe atunci.

− Ahh! La naiba, Laura! Acum ți-ai găsit să fii drăguță? Când eu sunt în patru labe, încercând să curăț după tine? am țipat eu de pe jos.

− Scuze, nu am vrut! Ești OK?

− Dacă ignorăm faptul că am Axion în ochi, da, sunt OK! am spus eu nervoasă, clătindu-mi energic fața cu apă.

− Scuze încă odată. Mai bine te las... Merg să vorbesc pe Skype cu Marius! îmi zise ea și ieși din bucătărie.

− Ohh, la dracu! am șuierat eu printre dinți, privindu-mi bluza udă și plină cu resturi de lasagna sau ce vroia să fie.

Relația celor doi mergea strună. Tot ce îmi doream era să nu nimeresc vreodată în camera lor în timp ce ei făceau patul să scârție. Nu de alta, dar mai aveam multe de trăit și experimentat, nu vroiam să-mi zbor creierii de pe atunci. În fine, nu-mi mai rămânea decât să aștept și să văd ce avea să se întâmple.

Se împlineau vreo două săptămâni de când Laura era cu Marius, când se abătu asupra mea uraganul Miruna. Fata aceea nu avea deloc scrupule când venea vorba de a-și atinge scopul.

În prima zi de luni de după excursie, când am intrat în holul facultății, după ce că aveam cheful de viață pe minus, am dat nas în nas cu ea. Chicotea cu Lavinia și încă o sclavă de-a ei. Când m-a văzut, mi-a rânjit ciudat dar eu m-am prefăcut că nu o văd. După ce m-am îndepărtat puțin de grupul ei, aceasta mă fluieră. Din curiozitate, m-am întors spre ea dar mă întâmpină cu o privire răutăcioasă. Îi spuse cu un aer de superioritate "damei" ei de companie, apoi pufni în râs:

− Vezi, fată, ți-am spus eu că o să se întoarcă!

− Poftim? Nu am înțeles... spuse aceasta confuză.

− Chiar așa, Miruna, ce ai vrut să spui cu asta? am întrebat-o eu.

− Vezi tu, îmi răspunse ea cu o voce subțiată intenționat, îi explicam Laviniei că dacă fluieri după o curvă ea se va întoarce. Și am avut dreptate!

− Aham... Păi nu mă laud, i-am spus admirându-mi plictisită manichiura. Am luat lecții de la cea mai bună! Mulțumesc, Miruna, ai fost un profesor competent!

I-am făcut amuzată cu ochiul și mi-am băgat căștile în urechi, luând-o din loc. Încă nu îmi pornisem muzica deci am putut auzi când a spus:

− Târfa! Lasă că vede ea!

Îmi venea să mă întorc și să-i înfrumusețez fața cu un pumn, dar m-am abținut. Era prea înjositor și nu merita efortul. Oamenii de genul ei trebuie ignorați și lăsați să se înece în propriul căcat.