Evadarea

Capitolul 1

'Melissa! Melissa, trezeste-te! Trebuie sa plecam de aici! Melissa!'

'Lasa-ma inca cinci minute.'

'Nu avem cinci minute! Ridicate-te! Grabeste-te, ne vor prinde!'

Cine? Cine vrea sa ne prinda? De ce trebuie sa plecam? Cine o urmarea? Ce s-a intamplat? Ce am facut? Ce a facut? Intrebarile mi-se asterneau in minte ca un text pe o foaie de hartie.

'Ce se intampla?'

'Ne mutam!'

Ne mutam?! Unde? De ce? Oare o sa-mi spuna ce s-a intamplat? De cine fuge? De ce trebuie sa ne mutam din casa in care am trait timp de sase ani? Mintea imi era inundata de intrebari.

'Ce!? Unde? De ce?'

'Nu am timp sa-ti explic! Daca o fac acum va fi prea tarziu!'

Prea tarziu... pentru ce?

'Pentru?'

'Pentru tot!'

Pentru tot!? De ce era atat de speriata? De cine trebuie sa se ascunda? Ce avea sa-i se intample daca o prindeau? Trebuie sa fie ceva la mijloc. Nu-i asa? Vocea ei tremuranda imi dadea fiori. I se simtea teama din glas. Teama de a ma pierde. Teama de a fi capturata.

'Ce ti s-a intampat? Zi-mi!'

'Nu pot... inca.'

'De ce nu? Ce e cu tine?'

'Nu pot. Nu acum.'

'De ce nu poti acum?'

'Doar ai incredere in mine... am nevoie de asta.'

"Incredere" un cuvant destul de mare pentru ce s-a intampat intre noi in ultima vreme. Era altfel... se schimbase in totalitate... multe se schimbase in ultima luna. Nu stiu ce a facut-o sa se schimbe atat de mult.

'Dar...' ma intrerupe ea.

'Te rog.'

'Am incredere. Mereu am avut.'

Nu chiar, in ultimul timp, nu prea am mai avut. Ochii ei s-au umplut de lacrimi. In scurt timp o lacrima i s-a scurs pe obrazul palid incercand sa ajunga pe podeaua rece din camera mea. Waw! Vanessa plangand. Nu mai vazusem asa ceva de cand... de foarte mult timp. Nu-mi amintesc de cand... Of... ba da, imi amintesc perfect de parca s-ar fi intamplat ieri. Era in ziua in care am incercat sa... sa-mi pun capat zilelor.

'Promite-mi!'

'Ce sa-ti promit?'

'Promite-mi ca nu ma vei abandona niciodata!'

'Ce?!...'

'Doar promite-mi.'

'Iti promit. Dar explica-mi ce...' m-am oprit stiind ca nu mai vrea sa vorbeasca si nici sa auda despre asta. Cel putin nu acum.

'Intelege ca nu pot acum! Vreu sa-ti spun, dar... te rog sa astepti pana voi fi pregati-ta.'

Vrei sa-mi spui?!... daca vroiai sa-mi spui as fi stiut deja. Si nu ar fi trebuit sa astept atat ca sa iti faci curaj sa vorbesti. Daca vroiai cu adevarat sa-mi spui nu exista niciun "dar". Chiar nu mai ai incredere in mine?! Sa fi pregatita? Ce doar nu ai nevoie de repetiti. Un zambet straniu mi s-a asternut pe chip. Devenise absurd. Dar ceva ma facut s-o cred. Asa ca am incuviintat din cap.

'Bine'

'Multumesc... ca ma intelegi si ca ma asculti.'

A urmat un moment de tacere mortala, in care am cazut pe ganduri.
Da, ai dreptate te ascult, dar nu-te mai pot intelege. Nu o mai fac din... ziua aceea. Aceea zi nenorocita, de care nu vreu sa imi amintesc, ne-a indepartat. A naruit tot... tot ce am cladit, impreuna. Aceea zi oribila m-a facut sa te urasc... sa urasc totul. Ne-a distrus prietenia. Nu mai era nimic... noi nu mai eram nimic. Lipsa ta ma omorat... ma lasat fara sentimente. Tu ai fost singura persoana in care aveam incredere, careia puteam sa-i spun ce aveam pe suflet... pana a te-ai schimba complet... iar faptul ca nu mai vorbeam ca inainte m-a ranit atat de mult incat m-a facut sa ma obijnuiesc cu durerea.

'Hai, imbracate!'

Cuvintele ei m-au trezit la realitatea dura.
M-am imbracata cu maioul alb si mulat care imi dezvelea abdomenul plat. Adaugand la acesta pantaloni scurti cu talie inalta si tenesi inflorati.