Evadarea

Capitolul 2

Mi-am facut geamantanul in graba "uitand", pe masa, bratara norocoasa. Amuzant, nu? Cum puteam spune ca am uitat-o daca stiam exact unde este?

'Am uitat ceva. Ma duc sa vad ce?'

'Bine, dar grabeste-te.'

M-am dus s-o recuperez! De ce m-am intors dupa ea? De ce nu am lasat-o acolo? Poate pentru ca iubesc bratara aia nu pentru ca e de la... ci pentru ca e frumoasa prin simplitatea ei. Este o bucata de ata neagra cu trei margele. Doua sunt alb sidefat si mici, iar cea mare este blue-maren cu pietricele albastre care lucesc in lumina soarelui precum stelele noapte. Stiu ca e doar o bratara, dar pentru mine e mai mult de atat. E o bucata din mine. Nu stiu de ce am facut asta, de ce m-am intors dupa ea, poate pentru ca nu vreau sa-l uit... trecutul. Nu vreau sau nu pot? Nu pot. Nu vreau. Nu stiu, probabil ambele. Incerc sa-l uit, incerc din rasputeri, ma zbat de cateva luni, dar nu pot. Ceva ma intoarce din drum de fiecare data. Ma aduce inapoi... zdrobindu-mi inima. Spargand-o in mi de bucati. Mereu e asa si nu inteleg de ce. De ce de fiecare data cand sunt gata sa uit tot apare ceva sau cineva si ma trage inapoi? Nu. Nu ma trage. Ma taraste lasandu-mi rani si mai adanci decat cele anterioare. Rani care nu se vor vindeca atat de curand. Nu inteleg... chiar nu inteleg de ce in ultimul timp nu ma pot gandi la altceva inafara de el... ăăă... treculul meu. De ce nu pot sa-mi iau gandul de la el, macar pentru o clipa!? Of... Oare de ce ma gandesc doar la... Jack? Am jurat ca nu-i voi mai pronunta numele, dar nu mi-l pot scoate din minte. E imposibil. Amintirea lui... ma bantuie. E ca o stafie pentru mine. O stafie care e mereu ascunsa in intuneric. Care te urmareste la orice pas exact ca propria umbra. Mi-as dori sa pot da o noua pagina din cartea vieti mele si sa pot rupe cateva din urma sau sa le sterg cu guma, pur si simplu. Dar oricat de buna ar fi guma de sters sub noua poveste scrisa, intotdeauna va fi o veche presare a creionului. Vreau sa o iau de la capat in alt oras, cu alti oameni. Iar acum insfursit am ocazia. Nu am mai spus niciodata asta, dar am urat orasul acesta din prima zi poate pentru ca aici nu ploua niciodata. Pentru ca toate persoanele pe care l-am cunoscut au secrete si trecuturi ingrozitoare, dezgustatoare, chiar tragice. Este un oras cu o lista interminabila de crime de tot felul, de la furt si contrabanda, la viol si chiar pana la omor. Nu stiu ce ma facut sa raman aici atata timp. Urasc orasul, iar acum si oamenii.

'Unde mergem?', o intreb calma pe Vanessa.

'Vei vedea.'

Cat de enervanta poate fi? Stie ca daca nu-mi spune acum o s-o stresez tot drumul asa. Inseamna ca ii place asta? Izbucnesc in ras dintr-o data. Vanessa ranjeste uitanduse in continuare la drumul incins, abia asfaltat. In aier se simtea mirosul de cauciuc ars. Ador asta, dar nu la fel de mult ca mirosul asfaltului ud dupa o ploaie de vara. O ploaie... de cand nu mai avusesem parte de una? Au trecut ani de la ultima. Mai exact doi ani. Tin minte asta deoarece atunci am avut primul meu sarut. Cu baiatul pe care il iubesc... adica il iubeam asa de mult incat eram in stare sa ma arunc in fata masini. Doamne, ce era cu mine? Cat de proasta sa fiu? Nu eram proasta il iubeam. Dar recunosc ca nu mai gandeam limpede, imi riscam viata pentru el. El care nu ar fi dat nimic pe a mea, nu ca acum ar fi altfel. Dar de ce imi pasa atat de mult? De ce ma mai gandesc la asta? Oare inca simt ceva pentru el? Nu. Nu are cum. Ma ranit prea mult. Cum as mai putea simti ceva?! Dar poate nu s-a stins flacara ce ardea in inima mea. Nu vreau spun ca el nu ma iubit. Pe cine pacalesc asta spun si chiar asa a fost. Nu stiu care ar fi explicatia daca nu asta. Eu nu gasesc alta. Si chiar as vrea sa fie, dar nu exista. Inca il mai iubesc!? Mda, asta e adevarul de ce incerc sa-l neg acum doar nu ma aude nimeni.