Evadarea

Capitolul 4

Plecam din fata casei. Ne indreptam spre autostrada. Masina acelereaza pana la 120 km/h. Ajungem la un micut motel, Duty Free, de la marginea orasului.

'Am ajuns.'

Imi intorc privirea.

'Waw!'

Desi mic era foarte frumos si nu tocmai accesibil. Intrarea era impanzita de flori. O arcada de trandafiri rosii ca sangele ne deschidea calea. Pe cararea din piatra felinarele luminau ca stelele in noptea negra. "Cabanuta" din lemn ascundea un lant de secrete. Iar fiecare poveste o noua veriga din el. Acești pereți ascund o poveste de dragoste interzisă, lacrimi vărsate pe ascuns, mi de scrisorii netrimise, găsite mai apoi in sertarul noptierei fetei.
Am ajuns în pragul ușii uitându-ma la "micuțul" motel care acum atingea cerul purpuriu.

A deschis ușa privindu-ma.

'După tine.'

'Mulțumesc!', am spus încet, abia perceptibil.

L-am urmat la o masa retrasa aflata lângă ieșirea de urgenta.

M-am așezat pe scaun. Așteptând sa scoată un sunet.

'Deci... Povestește-mi despre tine!' Sparg eu gheața într-un final.

Zâmbește. În obraz apărându-i gropita.

'Ce ai vrea sa ști?'

'Tot.' Spun încrezătoare.

'Tot?' Zâmbește, în continuare, șarmant.

'Da. De ce nu?'

'Nu știu de unde sa încep.'

'Începe cu începutul.'

'Ăăă... bine. M-am născut într-un oraș din sud numit Forks. Părinți mei erau grav bolnavi. Știau ca nu mai au mult de trăit asa ca ne-au trimis la un internat.'

'V-au?'

'Da. M-au trimis pe mine și pe frați mei mai mici.'

'Ei unde sunt?'

'Nu știu. Nu stiu ce fac si unde sunt. Nu i-am văzut de cinci ani.'

'De ce?'

'Pentru ca au fost adoptați.'

'Aaa...'

Tăcere domnea peste noi.

'Dar tu? Care-i povestea ta?'

'Ei bine, e...' căutăm cuvântul potrivit '... greu.'

'Încearcă.'

'Ok. Eu am avut o viață... destul de... rea.'

'De ce?' A spus ridicând dintr-o sprânceană.

'Pai. Părinți mei au fost... uciși când aveam doar cinci ani. Au fost omorâți în fata mea.'

'Îmi... îmi pare rău.'

'Mda...'

'Știu cum e sa iți pierzi familia. Dar cum ai văzut? Mai exact ce? Detaliază!'

'Era o seara furtunoasa. Afară tunetele bubuiau de parcă încercau sa ne prevină de ceva. Eu și părinți mei eram în sufragerie uitandu-ne la televizor, ca în fiecare seara. Deodată s-a auzit o bubuitura, dar nu era tunetul. S-a auzit ușa trantindu-se. Apoi pași care veneau de la parter. Tata era panicat. A scos pistolul și ne-a zis "Ascundeti-va!". Am fugit in pod asteptand ca lucrurile sa se calmeze. Pași se apropiau. Era cineva pe scări. S-a auzit ușa scârțâind. Și o voce groasa care dezvăluia nebunia. O amenintate. O împușcătura. Urmată de țipete îngrozitoare de agonie. O bufnitura. Mama s-a ridicat spunând în șoaptă "Rămâi aici! Nu scoate nici un sunet! Mă duc sa verific!'. Am apucat-o de mână cu lacrimi fierbinți în ochii cerându-i sa rămână. S-a apropiat de urechea mea și a șoptit "Mă întorc imediat! Nu-ti face griji! Nu mai plânge!" A spus toate acestea ștergându-mi șiroaiele de lacrimi. "Te iubesc, scumpa mea!" Ma sărutat încet pe frunte în semn de adio. S-a întors și a plecat cu pași mărunți către sufragerie. Ma uitam in utma ei implorand-o sa se intoarca. "Te rog intoarce-te! Vin-o inapoi! Te rog nu face asta! Nu pleca! Te rog!" Teama creștea în mine. M-am ridicat în capul oaselor și am privit prin crăpătura din podea. Ce a văzut a fost oribil. Sânge. Mult sange. Tata într-o balta roșie de sânge. Lacrimi au început sa mă sufoce. Nu mai puteam respira din cauza nodului din gat. Inima îmi zvacnea în piept. Frica în curgea prin vene. Tata era mort! Nu mai era! Îmi înăbușeam tipatul.
În scurt timp apăruse mama. Îl văzuse pe tata la pământ. Ii puteam auzi suspinele. S-a pus în genunchi lângă trupul neînsuflețit al tatei încercat sa îl readucă la viață, dar fără rost. Tata era mor! Cămașa lui era patata cu lichid roșu în zona pieptului. Îl nimerise în inima. Se auzeau pași din spatele uși. Mama era preocupata cu strângerea corpului tatei la piept. Lacrimile îi năvăleau pe obraji. Silueta se apropia. Am văzut în cadrul uși lama unui cuțit. Am vrut sa tip. Sa îi spun mamei despre pericolul iminent, dar i-am urmat întocmai instrucțiunile. Am tăcut privind scena morbida. "Nu! Te rog! Pleacă! Te rog!" Lama cuțitului a străpuns corpul fragil al mamei. Lasand-o fără suflare. Era îngrozitor. Corpul ei distorsionat. Cipul ei palid. Ochi ei care mă priveau. Eram singura în casa cu un criminal. Eram neajutorata. Eram sortita pieirii. Priveam cu groaza cum viața îmi părăsește ochii. Era înfiorător. Mă ciupeam încercând sa mă trezesc din acest coșmar. Dar nu visam. Era real. Părinți mei erau morți. Ramane-se-m singura. Fără protecție. Fără familie. El avea sa mă găsească din clipa în clipa. Și sa sfârșesc ca părinți mei. Moarta, intr-o balta de sânge.
Tricoul alb al mamei devenise rapid roșu. Ochi ii erau acum reci și lipsiți de orice urma de viață. Parul ei negru se contopea cu peisajul sinistru. Vedeam cum agonia i se sfârșește. Bătăile inimi încetineau. Am privit-o pana când si-a dat ultima suflare. Pana când fiecare picătură de viață i se scurge din vene.
Dupa cateva secunde in care a privit moartea cum pune stăpânire pe mama barbatul a părăsit locul crimei.
După trei ore de stat, singura, în întunericul podului, cand zona devenise sigura, am decis sa cobor. Ajunsa jos m-am așezat lângă cadavre încercând sa le readuc aici sufletele. Am îmbrățișat-o pe mama. Corpul ei devenise moale ca plastilina. Am încercat sa îi așez brațele intr-o strânsoare. Lacrimile îmi udase parul, iar hainele mi-se îmbibată cu sângele mamei. Am închis ochi dorindu-mi sa fie doar un vis și sa mă trezesc mâine în brațele mamei mele vi și frumoase.
A doua zi o banda de polițiști aveau mașinile parcate în fata casei. Am auzit pași ca în seara precedenta, dar de data asta erau apăsați. În scurt timp polițiști erau în sufrageriei privind șocați opera de arta a asasinului. O voce rece și lipsita de sentimente a spus "Luati-o de aici pe aceasta ucigașă!". Ploiești încă se holbau la fapta mea?! Se auzeau tot felul de șoapte "E un mostru.". Au tras de mine pana cand am desprins-o pe mama. Au acoperit trupurile cu cearceafuri albe ducandu-le în afară casei. Comandantul m-a aruncat într-o mașină și a pornit motorul.
Nu trecuse 24 de ore de la incident iar totul părea straniu. Încă nu înțelegeam ce se întâmplă.
După doua ore de mers am ajuns în fata unei misterioase clădiri, monstru. Era oribil mirosea a frica, sânge și moarte. Porțile imense se deschise în fata mașini mașinii de politie. Pe poarta era inscripționat "Sanatoriul 201". Gardul de trei metri impiedica orice speramta de evadare. Era o clădire înaltă și plina de durere. Pereți erau maro cu diferite nuanțe de galben și "rosu". Era un loc infect. Pereți erau murdari și tabla de pe acoperiș ruginta. Era mizerabil. Ușile s-au deschis larg. Poarta era păzită de zece panicii. Din clădirea stranie a ieșit o femeie cu o privire goala, de nedescris. Polițistul a ieșit din mașină trântind ușa în urma lui. Ma apucat brutal de mana și ma scos din mașină cu forța. Privirea îi era ingerată și plina de ura și dispreț. "Încă una?" a întrebat femeia. "Da." Îi răspunde sec aprobând.
"E a treia săptămâna asta."
"Știu." Ridica din umeri. Urca în mașină și pornește în tromba spre ieșire.
Femeia mă i-a ca pe un animal bun de nimic și mă duce intr-o camera. Venea de doua ori pe zi sa îmi aducă tava cu "mancare": pâine uscata, calmante, care erau menit sa mă tina sub control, și un pahar cu apa.
Timp de patru ani nu am văzut lumina zilei. Nu am ieșit niciodată din acea camera alba. Nu am dormit nici o noapte din cauza coșmarului care se derula în mintea mea. Scena morți părinților mei. Mereu mă trezeam plângând când cuțitul ajungea în trupul firav al mamei.
La vârsta de noua ani ușa s-a deschis. Dar în exterior era și mai terifiant decât în interior. Era sange peste tot. Copii ținuți aici erau criminali în serie. Știau doar sa ucidă. Viața în acel sa sanatoriu era un lux pe care nu toți și-l puteau permite. Era o lupta continua pentru supraviețuire. În acel infern nu te puteai simți niciodată în siguranță.
Timp de un an mi-am purtat de grija, nu am vorbit cu nimeni și nu am făcut nimic, dar moartea era inevitabila asa ca am fugit. Am evadat din acel sanatoriu, închisoare, din care nimeni nu avea scăpare. Am mers în partea cea mai îndepărtată de paznici a cladiri și am sărit de la fereastra. Erau șase metri de la pământ. Impactul putea fi fatal. Exista riscul deja cădea în gardul de fier, dar nu mi-a pasat am sărit oricum. Vroiam sa scap de acolo. Impactul cu solul a fost puternic am mers o luna, pe jos, cu mana rupta, legata cu niște bete și bucăți de material din pantaloni mei. Am mers pana când am ajuns intr-un orășel destul de departe de acea grota încât sa nu mă posta găsi. Am mers zi de zi pana când am ajuns în fata unei case, care semăna izbitor cu a mea, unde m-am prăbușit pe prag.
M-am trezit următoarea zi în casa lângă o familie, familia Vanessei. Ei au avut grija de mine, în ciuda aparentelor au avut încredere în mine.
După un timp ne-am mutat în oraș. Am intrat la liceu si am început o noua viața ca Melissa Harris.'

'Care e numele tău real?'

'Știu doar ca mă numesc Melissa.'

'Tu și Vanessa sunteți prietene?'

'Nu, nu suntem prietene. Suntem surori. Suntem cele mai bune prietene. Știe totul despre mine. Mă asculta și mă înțelege. O iubesc pentru asta.'

'Pai și Amber?'

'Amber e o prietena extraordinara. Înțelegătoare. Dar pe Vanessa o cunosc de când aveam zece ani. Cu ea locuiesc. Dar crede-ma le iubesc pe amândouă!'

'Te cred!'

Orele s-au scurs în ritm alert.

'Vrei sa te duc acasă?'

'Da.'

Am urcat în mașină și am pornit spre casa.

'Noapte buna!'

'Noapte buna!'

În casa Vanessa mă aștepta.

'Bună!'

'Hei!'

'Deci...'

'Deci ce?'

'Cum a fost?'

'Bine.'

'Bine?! A fost prima ta întâlnire.'

'Eh...'

'A fost fantastic, nu-i asa?'

'Da!'

Urc la etaj și trântesc ușa camerei mele. Mă arunc în pat. Îmi ascund capul sub perna și încep sa plâng. Simt cum lacrimile îmi curg pe obraji. "Îmi e dor de voi. Am nevoie de voi. Va vreau înapoi. Vreau sa fiți aici. Va iubesc."