Dragoste neîmpărtășită

Prolog

       Pășeam pierdut în gânduri prin parcul plin de cupluri, lăsând mici suspine de tristețe să îmi părăsească buzele, trezindu-mă chiar înghițind în sec și mușcându-mi interiorul buzei, ca nu cumva să plâng. Golul din inima mea îmi reînvia amintiri ce de multe ori îmi doream să dispară, ori să le pot gestiona cumva, astfel încât să nu mă mai arunce-n abis. Au trecut mai bine de șaisprezece ani de când mama mea biologică a murit, imediat ce m-am născut, și de când tatăl meu biologic m-a lăsat în grija măicuțelor de la mănăstirea din oraș. Motivul deciziei sale nu îl știam nici până în ziua de azi, cu toate că în fiecare zi îmi doresc să știu de ce m-a abandonat. Dar probabil că nu îl voi afla niciodată. Măicuțele mi-au spus că pierderea mamei mele l-a devastat atât de rău, încât nu și-a putut reveni din șoc și, prin urmare, nu era în condiția de a avea în grijă un copil nou-născut. Totuși, alte rude nu avea? Nu m-ar fi putut lăsa în grija cuiva apropiat, până în momentul în care avea să își reîntregească bucățile sufletului? Sau mă învinovățea pentru pierderea soției sale?

       Scutur ușor din cap, mustrându-mă pentru gândirea mea. Nu aveam de unde știu cum s-a simțit în acel moment, sau ce gânduri a avut, ori în ce situație era. Inspir adânc și expir. Trebuie să îmi văd de viața mea și să mă concentrez asupra prezentului. Întotdeauna trebuie să îmi amintesc aceste cuvinte, altfel voi risca să clachez într-o bună zi, și așa ceva nu îmi doream. Și nu neapărat pentru mine, ci pentru acele femei minunate ce m-au crescut cu dragoste și au avut grijă de un străin, ca de propriul lor copil. Nu vreau să le întristez și nici să le dezamăgesc. M-aș simți pierdut fără sprijinul lor necondiționat. 

       Acum câteva luni m-am angajat la un magazin din zonă, part-time, din dorința de-a mă întreține cât de cât și singur, deoarece mă simțeam prost față de mămicile mele. Dar nici să îmi neglijez studiile, nu putem, numai că lucrurile erau destul de complicate cu șeful meu. 

       — Robert! 

       Imediat ce numele mi-a ajuns la urechi, i-am recunoscut imediat vocea blândă și puternică a singurului meu prieten, Shiam. Mi-am ridicat de îndată privirea, zâmbind ușor, în timp ce parcurgeam distanța dintre noi. 

       Shiam era singurul care s-a băgat în vorbă cu mine și a stat pe capul meu, până am ajuns să fim prieteni. Și asta din cauza anxietății mele, ce îmi tăia tot curajul de-a vorbi cu ceilalți colegi, motiv datorită căruia am și ajuns ținta lor. Mereu se luau de mine, spunându-mi că sunt un singuratic și un antisocial, îmi puneau piedici și îmi aruncau ghiozdanul la gunoi, ori mă scufundau cu capul în WC și trăgeau apa. Râdeau de mine din orice motiv. El era singurul care nu o făcea, cu toate că era foarte popular, fiind căpitanul echipei de baschet a liceului. Și îmi mai și lua apărarea, când era prin preajmă. Nu se lăsa intimidat nici de prietenii săi și nici nu obișnuia să le caute scuze.   

       Stătea în poziție turcească, urcat pe-o bancă, ținându-și în brațe chitara. Bretonul roșcat îi cădea peste ochelari, făcându-l să își treacă degetele prin el și să îl sufle, afișând o expresie de copil bosumflat, când îmi întinde pumnul să ne salutăm. 

       Chicotesc ușor și zâmbesc. 

       — De ce nu ai venit azi la liceu? vrea să știe, irisurile sale de-un albastru imaculat privindu-mă mustrător. 

       — Am fost nevoit să rămân peste program, spun, mușcându-mi buza și privindu-l cum își dă ochii peste cap, oftând apoi zgomotos și făcându-mi semn din cap să mă așez lângă el. Știu că ar vrea să îmi spună multe, însă se abține. L-am contrazis de atâtea ori, când mi-a spus că se profită de mine, și că practic șeful meu mă obligă să lucrez peste program în fiecare zi, fără ca măcar să îmi mărească salariu  —  ori să țină cont de faptul că sunt licean  —  , încât cu siguranță l-am scos din sărite. Ca rezultat, își arată nemulțumirea oftând zgomotos, astfel încât eu să-i pot simți dezaprobarea.