Un destin spulberat

Incep sa apara problemele...

Asta pana in noaptea de 8 spre 9 februarie... Noaptea micutul a inceput sa se simta din ce in ce mai rau. Avea febra mare, frisoane si stari de greata. Speriata, Francesca s-a imbracat atat pe ea cat si micut si a fugit cu el prin intuneric, spre casa nobililor, singurii pe care ii cunostea Francesca, in timp ce sotul ei a ramas acasa cu copii care dormeau bustean.
Femeia abia razbate prin muntii de zapada incercand sa ajunga in mijlocul Parisului la ora doua dimineata. Din fericire, intr-un final, ajunge la usa nobililor tarandu-se in genunchi,cu copilul in brate.

Auzind galagie acestia se trezesc si deschizand usa o vad pe Fran, cum ii spuneau ei, inghetata tinand in brate pruncul care plangea.
I-au primit in casa, incalzit si le-au administrat medicamente atat micutului cat si mamei.

Marie, nobila cate era ajutata de Fran la curatenie i-a spus ingrijorata:
-Fran, micitul e intr-o stare teribila! Trebuia sa-l aduci mai devreme!
-Nu, nu am crezut ca se poate ajunge aici si nu am vrut ca si voi sa va ingrijorati, spune Fran cu lacrimi in ochi, inca strangandu-si puiutul in brate.
-Trebuie dus urgent la spital! Striga Marie aprobata de Andres, sotul sau.
-Nu, nu se poate! Mi-l vor lua, mi-l vor lua pe Nicolas cand vor vedea in ce stare este! In plus, drumurile sunt infundate, iar spitalul e la 5 km de aici, din cate stiu.
-Si preferi sa moara???? Vom ajunge la spital in acelasi mod in care ai ajuns si tu pana aici. Hai! Mobilizarea! tipa nobila, un ecou auzindu-se in intreaga casa.

In cateva secunde, zeci de servitoare erau asezate in linie dreapta, pregatite sa execute orice comanda.

-Haide! Pregatiti-va! Plecam spre spital!

Fran isi tinea pruncul strans in brate, lacrimile tot venind, siroaie pe chipul ei, altadata luminos si plin de speranta. De mai bine de jumatate de ora tot murmura printre suspine: "Mi-l vor lua; mi-l vor lua..."

In mai putin de cinci minute, servitoarele erau imbracate si echipate cu lampi cu gaz si lopeti, gata sa infrunte nametii in drumul spre spital. Nicio birja sau masina nu era capabila sa faca fata muntilor de omat de peste trei metri care acopereau toate strazile Parisului.
Mersul pe jos era singurul mod prin care puteau ajunge...

Francesca se opunea in continuare hotararii, dar nu avea ce face... altfel ar fi luat-o pe sus.
Astfel, putin dupa ora patru a.m. au pornit cu totii spre spital. Inaintarea era una grea, lenta, iar Nicolas nu vroia nicicum sa adoarma, el plangand mare parte din drum.

Afara incepea sa se lumineze, desi soarele nu rasarise inca. Nicolas dormea de minute bune, toti cei prezenti bucurandu-se de linistea care s-a asternut, inaintand in continuare, fara vreo oprire sau vreun obstacol care i-ar putea face sa renunte.

Se apropiau de spital. Usurarea se citea pe fetele tuturor, mai putin pe cea a Francescai si... pe chipul prea palid al micutului Nicolas.
Nu dupa mult timp, cu cateva minute inainte de rasarit, se vad ajunsi in fata spitalului, fiecare bucurandu-se in felul sau: facand cruci, matanii rugaciuni de multumire cei crestini, facand 'rugaciuni' in limbi nedeslusite, cele doua servitore indiene, si descantand copilul, ritual facut de o servitoare ce avea o religie necunoscuta. Singura care statea intr-un colt, ferita, singura care nu avea cui multumi sau pentru ce se ruga era singura servitoare atee din intreg conacul. Se zice ca ar fi rusoaica, dar nimeni nu stie exact. Doar cateva servitoare dintre cele mai batrane ii stiu povestea, si aceasta fiind una destul de neclara. Are in jur de 19-20 de ani si a fost gasita la varsta de 15 plangand langa o cale ferata, de una dintre servitoare. Aceasta venise cu parintii, tocmai din indepartata Rusie, pe jos, pentru un trai mai bun, dar parintii acesteia, fiind obositi si grabiti trec calea ferata inaintea fetei, ei fiind izbiti de tren.Subconstientul ei nu vroia sa accepte faptul ca parintii ei au murit in clipa in care au fost loviti de tren. Fata provenea dintr-o familie credincioasa, astfel ea a facut intreaga noapte rugaciuni pentru ca parintii ei sa traiasca. Si nu numai. Timp de 4-5 zile nu a mancat si nu a vorbit, ea rugandu-se incontinuu. Insa rugaciunile si suspinele nu au ajutat-o, parintii ei fiind pierduti pentru totdeauna. Din acea clipa, ea a jurat ca nu va mai crede in nicio zeitate si nu va mai iubi pe nimeni. De atunci, desi au trecut cativa ani, fata a ramas la fel de inchisa si rece. Totusi, unele slujnice spun ca fata ar arata o farama de compasiune, un gram de iubire, un strop de atasament fata de servitoarea care a gasit-o, a ingrijit-o si a crescut-o.

Revenind, toate slujnicele, nobilii si Nicolas alaturi de mama sa se aflau in fata spitalului:

-Intra! Ce mai astepti?intreaba Marie pe un ton dur.
-Nu... nu pot. Mi-l vor lua!
-Asta e cea mai mare problema a ta? Asculta, daca vor dori sa ti-l ia, vom face tot ce e posibil ca asta sa nu se intample. Iar daca totusi asta se va intampla, il vom recupera... Fran, nu-ti fie teama, suntem cu tine.

In acel moment, vorbele incurajatoare ale lui Marie au functionat, Francesca schitand un mic zambet si pasind increzatoare pe usa.

-Va rog, aduceti un doctor! Repede! Micutul nu se simte bine. Credem ca e grav! Striga Marie odata intrata in spital. Un medic isi face aparitia de indata ducand-ul pe micut intr-un 'salon' daca putea fi numit astfel la acea vreme. Pulsul, respiratia, cateva analize rudimentare si cateva injectii. Doctorul nu avea o expresie tocmai luminoasa.

-Cine e mama micutului?
-E...eu, spune cu ezitare Francesca.
-Ceea ce urmeaza sa va spun nu e tocmai ceva bun. Luati loc, va rog.
-Stau bine, multumesc. Acum spuneti.
-Ei bine, baietelul e intr-o stare critica. Vom face tot ce ne sta in putinta sa il salvam, dar nimic nu e sigur. Viata micutului atarna intr-un fir de ata.
-...