Un destin spulberat

Finalul... sau poate...

-Ei bine, baietelul e intr-o stare critica. Vom face tot ce ne sta in putinta sa il salvam, dar nimic nu e sigur. Viata micutului atarna intr-un fir de ata.
-...
Francesca incearca sa zica ceva, dar cuvintele i se opresc in gat.
- Nu. Nu se poate. Vom da cati bani va trebui, dar micutul trebuie salvat.
-Doamna, va rog sa intelegeti ca nu e vorba de bani. Vom face ce putem, dar asta nu depinde numai de noi.

Fran inchide pentru o secunda ochii, pe obraz prelingandu-i-se o lacrima amara.
Si-ar fi dorit sa intre acolo, sa-si stranga micutul in brate, dar nu putea. Marie a luat-o si a dus-o pe hol, asteptand verdictul.
Doctorul care a primit cazul a mai apelat la alti doi medici care au fost nevoiti sa infrunte nametii pentru a ajunge la spital.

O ora, doua, trei, starea micutului se agrava cu fiecare clipa care trecea. Doctorii incercau orice pentru a-l vindeca. Micutul suferea, se pare, de o pleumonie grava. Respira cu ajutorul unui aparat rudimentar care ii furniza baiatului o doza de oxigen mai mare decat cea pe care o putea inspira acesta in mod natural.

Francesca plangea. Era imbratisata de Marie are incerca sa o imbarbateze, sa o consoleze spunandu-i ca totul va fi bine, insa nu a reusit. Toate slujnicele stateau alaturi de ele in hol. Unele aveau lacrimi in ochi, altele incercau sa para puternice.
Chiar si tanara rusoaica care parea sa fie de gheata arata compasiune in privirea sa.

Anastasia, caci asa o chema, statea intr-un colt pe podea. Deodata, pe obrazul ei se prelinge o lacrima... Parea vizibil afectata de ceea ce se intampla.
A scrasnit din dinti si si-a sters lacrima. S-a ridicat din coltul rece si intunecos al holului si a venit in fata Francescai. A privit-o timp de cateva clipe dupa care a spus, cu hotarare in glas:

-Uite Francesca, nu ne cunoastem. De cand parintii mei au murit am jurat sa nu mai cred in nimic, nici in cea mai mica speranta. Eu nu am un scop in viata, dar tu ai: sa cresti patru copii frumosi si sanatosi. De ani de zile nu am mai crezut in ceva. Oricat de mic ar fi fost. Dar acum am toata convingerea ca Nicolas va trai. E un suflet nevinovat si pur; Dumnezeu il va apara. Nu are motive sa nu o faca. Pentru prima data in atatia ani, vazandu-ti suferinta, mi-am pus problema ca Dumnezeu ar putea exista, iar daca e asa, El e singurul care te poate ajuta. Te tog, CREDE! Asa cum cred si eu.

Fran isi ridica privirea inlacrimata, scotand la iveala ochii mult prea rosii. Se uita in ochii rusoaicei. Atat. Nu putea sa spuna nimic. Nu stia ce sa spuna. Dupa clipe sfasietoare de asteptare in care timpul se scurgea mai greu ca niciodata femeia isi departeaza usor buzele vinetii insa nu zice nimic.  Se asternuse o liniste sfasietoare.

Un scartait acut se aude si toti cei prezenti tresar. de dupa usa veche, cu balamale ruginite de negura timpului iese doctorul, un om inalt cu o constitutie robusta, chelie si ochelari. Acelasi doctor care se zbatea pentru viata micutului Nicolas, dar care nu putea garanta ca acesta va trai. Pe fata acestuia se putea observa un rid strident la nivelul fruntii si o oarecare urma de regret.

Francesca se smunceste din bratele Mariei si cade in genunchi in fata doctorului incepand sa planga.

-Nu mai e, asa-i? silabiseste Fran printre lacrimi. Nu mai e.

-Imi pare rau, spune doctorul cu un glas ragusit, imi pare rau.

... ... ...