Deep feelings

that special thing

Era seara, eram acasa. Stateam ghemuita la pervazul geamului cu o cana mare de ciocolata calda. Bineinteles,castile nu puteau lipsi. Afara ploua. Iubesc vremea racoroasa. Mereu a fost asa.  Nu ma pot gandi decat la el. Au trecut zile in sir de cand nu l-am mai privit in ochi, multe zile care au trecut fara a-i vedea zambetul. De cele mai multe ori, cand aveam o zi proasta, nu imi trebuia acea dispozitie buna pe care incercau toti sa mi-o impuna. Aveam nevoie de vocea lui. Sunt constienta ca am prieteni si lume care tine la mine, dar in acele zile cand pare ca nimic nu iti iese,ai nevoie de acea persoana. Am nevoie de el. Nu ma intelegeti gresit. Sunt genul de persoana care se ataseaza repede si tine mult la persoanele dragi,dar daca ati fost vreodata indragostiti, puteti sa imi dati dreptate.Uneori ceilalti,oricat de mult si-ar dori, nu te pot ajuta...

As putea spune ca imi e dor de el,dar nu ar putea sa defineasca de fapt ce e in sufletul meu. Ne-am distantat in ultimul timp,iar eu nu prea ma descurc fara el. Acele convorbiri interminabile au disparut la fel ca si mesajele de dimineata, sau discutiile de seara de pe wapp... Ma uit in gol  pe fereastra, afara, acolo unde totul pare asa linistit, desi furtuna se tot inrautateste. Felul in care toate picaturile de plaoie navalesc pe asfaltul incins dupa o vara asa agresiva....trebuie sa fie linistitor sa se calmeze lucrurile, temperaturile sa devina oarecum normale...linistitor asa cum era in bratele lui, atunci cand ma strangea la piept...si desi practic abia mai aveam aer aveam senzatia ca niciodata nu am mai respirat mai bine.

Fiecare particica din corpul meu este dependenta de el. Fiecare particica ii simte lipsa. Acum ne vedem rar, aproape deloc. Oooh...cat de mult imi poate lipsi...atingerile lui,cum ma tinea de mana,toate datile in care a fost acolo sa imi stearga lacrimile, zilele in care *mhm* ...faceam botic, ma suparam,( stiind ca nu imi poate rezista si ca aveam puterea sa obtin ceea ce vreau)...toate astea ca mai apoi sa zambesc triumfatoare, ca o mica fetita care a primit ciocolata preferata. El era si este ciocolata mea...

Uneori ma intreb daca isi mai adunce aminte de mine, daca mai contez asa cum o faceam odata. de cele mai multe dati imi raspundeam singura ca nu, nu ii mai pasa, a uitat tot ceea ce s-a intamplat intre noi...sau poate nu i-a pasat nici atunci. Ma intreb de ce nu mai suna, ce am facut sau cu ce am gresit...Mi-e dor sa il stiu aproape, sa pot imparti cu el fiecare lucru bun, sa ma vad iar in ochii lui. Sa il vad cum ma priveste siret direct in ochi, anticipand ce am de gand sa fac. Toate acele priviri pe care ni le aruncam de fiecare data cand unul din noi nu voia sa cedeze. Toate acele dati in care ii strigam "te urasc" desi, in traducere insmena "te iubesc.." Mereu spunem "te urasc" baietilor pe care ii iubim...poate pentru ca ii uram pentru ca ne fac sa ii iubim.

Tin minte si acum momentul in care mi-a spus ca se sinucide daca nu ma mai vede. Desigur, partea cu sinucisul era doar asa ca sa imi arate dorinta de a ma mai vedea. Dar oare chiar ii pasa...? L-am cunoascut asa cum e el. a vazut parti din el pe care nu le-a vazut si probabil nu o sa le vada nimeni niciodata. Am avut ocazia sa il cunosc pe el cel adevarat, cel cu care pot sta de vorba despre un lucru serios, desi oricine spune ca el nu poate fi serios. A renuntat la anumite chestii pentru a veni sa ma vada si pentru mine a fost foarte impresionant sa simt ca pot vorbi deschis cu el..sa simt ca are incredere in mine. Poate nimninu ma crede, dar l-am descoperit pe el cel adevarat.

E aproape 6 dimineta. Se apropie rasaritul. Candva imi promisese ca vom astepta impreuna sa vedem rasaritul,dar acum nu mai stiu ce sa cred. Poate nici nu mai tine minte ce mi-a promis, dar eu nu am cum sa uit. Ploaia nu se oprise, dar furtuna se remediase. Numai in inima mea e o furtuna continua. Trebuia sa il uit, stiam asta. Si in acea noapte m-am decis, aveam sa mi-l scot din minte...