La Porțile Abisului

Capitolul I - TULBURE

In mijlocul unei întinderi nesfârșite de nisip, la baza unui obelisk sculptat de creaturi ghiboase și slute, acoperite de solzi, cu ochii bulbucați si degete legate de membrane lucioase. Cu o postura umana, dar departe de-a-mi fi relative. Stăteam pironit de o forță nevăzută , îngrozit și aproape nebun. Ce căutam acolo?! Tot ce puteam mișca îmi erau ochii, dar chiar și asa nu aveam multe de văzut in afara imensitații nesfârșite de nisip. Împodobit cu resturi de pești si alte ființe ale mării , multe bizare și nemaivăzute. Pentru mai multe zile la rând, am rămas pironit în loc. Uluitor era faptul ca nu parea sa am nevoie de mâncare, apă sau somn. Doar observam cum ciopleau si tăiau si sculptau cu atâta voiciune in obelisc. La început, ma temeam ca voi fi observat. Dar în final am înțeles, nu era în puterea lor sa ma vadă. Eram un simplu spectator, invizibil pentru ochii lor. Și așa, am fost martor cum acel obelisc se transforma, treptat, într-un monument al istoriei acelor ființe . Le-am văzut vanatorile și războaiele. Zile ale armoniei și cataclisme. Zei și demoni din adâncuri. Toate în fața mea. înnebunitoare imagini ce îmi zgandareau imaginația prin simplitatea lor, ma împingeau înspre cele mai întunecate gânduri, desprinse din abis. Pana într-o zi când unul dintr-e „artiști", se intoarse și-și îndreptă privirea înspre mine. Acesta încremeni câteva secunde, urmând a scoată cel mai oribil sunet pe care l-am auzit vreodata în viața mea. Urmat de camarazi săi, au fugit dincolo de obelisc, unde nu mai puteau fi văzuți. Surprins de reacția lor, am inaintat puțin. Doar să realizez, în sfârșit eram capabil să mă mișc. Fără să mă preocup cu motivul eliberării mele, am continuat să merg , până când am ajuns lângă obelisk . Pentru o clipă l-am privit, am fost martor al imensitatii sale colosale ! Îmi continui drumul, ocolesc monolitul și ajung de cealaltă parte a acestuia. Doar sa văd nesfârșita întindere de nisip atingând orizontul. Nedumerit de cum ar fi fost capabile acele ființe sa dispară cu atâta ușurință într-un astfel de loc, la început m-am gândit ca poate au săpat gropi, dar nu parea să fie vreo urma în nisip. Realizând acest fapt, fac câțiva pași dinspre obelisk , încercând sa văd dacă nu cumva se cățărase-ră pe acesta. Dar nici acolo nu am reușit să îi zăresc. M-am resemnat, nu mai era cu putinta sa găsesc acele ființe. De parca au dispărut în neand. Am continuat ocolul obeliskului, observând gravurile de pe el, și încercand să le cuprind înțelesul. Erau de un spirit tribal, cu nimic mai diferit de ce se spune că fac sălbaticii din alte lumi. Mă opresc în fața unei scene mai mari. În care oamenii-pește se războiau cu locuitorii uscatului. Cât analizam acea scenă, am simțit o prezența stranie. Am ezitat, nu eram sigur dacă să mă întorc sau nu. Dar curiozitatea mi-a învins latura mai precaută. Așa că m-am întors și am ajuns față în față cu o siluetă humanoidă, acoperită de o pelerină neagră din care îi ieșeau brațele lungi și golașe, pielea dureros de strânsă pe acestea. Chipul îi era umbrit de gluga largă, de sub care se vedea o pereche de ochi roșii, lipsiți de orice mișcare sau emoție. Mi-am dat imediat seama, el era cel care mă ținuse pironit zile la rând si a speriat acele ființe. Mă privea. Ramas nemișcat, simțeam cum îmi pătrunde in minte și se joacă cu aceasta. Fără niciun avertisment, apare la mai puțin de o palma distanță de mine. Ochii aceia, privindu-mă intens. Fără să mă mai rezist, am lăsat liber un urlet groaznic!

În miez de noapte, se auzii un țipăt, ce trezi întregul camin de săraci din mahalaua sudică a Londrei, alături de mulți alți cetățeni ce locuiau în apropiere.
„Iar am avut coșmaruri... „
Și toți știau cine le deranja somnul, acel băiat străin ...Levis!
„Iar voi fi pedepsit... „
Și nu aveau de gând sa îl mai ierte, nu și de data asta.

În acea dimineață, Levis se trezi mai devreme decât toți ceilalți. Spre bucuria lui, nu avea de gând sa îndure iar privirile pline de ură ale colegilor săi de cameră. Era a doua oară când avea coșmaruri în acea săptămână. Și din câte își dadea seama, se agravau. Cu câțiva ani în urmă, doar se trezea brusc și atât, fără tipete, fără sa trezeaca pe nimeni. Rareori un coleg de pat, care s-ar fi întors imediat la somn. Vise recurente și infioratoare, în cadrul cărora se găsea pierdut undeva dincolo de timp și realitate, înconjurat de ființe ciudate și lipsite de orice logică pe care o putea cuprinde mintea unui om. Singurul personaj constant fiind silueta în robă neagră, ce era singura sau singurul conștient de prezenta lui în acele vise. Urmărind-ul cu atenție pe Levis, de parca se procupa de siguranța sa. „Chiar și așa, tot îmi îngheață sufletul când îl văd... „ Își zise Levis...
Din câte își dadea seama, era aproape șase dimineata, iar micul dejun trebuia să înceapă curând. Coborâ din pat și se îmbracă cu uniforma. Se strecură până în hol, unde a continuat sa meargă spre sala de mese. Ajuns acolo se așează la o masă retrasă și așteptă, gândindu-se la ultimul vis și la monolitul sculptat. Dar mai ales la ființele ce au tăiat în el, acei... oameni-pește! Care deja deveniseră comuni, în visele sale. „Oare de ce tot îi vad?" Medita o vreme asupra ultimelor vise. Cel de data trecută, sigur fuses mai sumbru. Se facea ca era blocat pe fundul mării, într-un fel de cimitir subteran. Înconjurat de oase de oameni. Ciudat, era faptul ca se simțea legat de ei. Cea ce îl puse pe gânduri. „Asta probabil are legătură cu faptul ca toată familia mea e moartă" - își explica în sinea lui.